Sunt acolo ca pe peretii unei centrifuge. In centrifuga dementa a lumii care se invarte mecanic, fara mila, precum roata spitata a bicicletei din debutul filmului. Zvarliti, intr-o imprastiere tragi-comica, fiecare in locsorul lui.
Imprastiati... Risipiti... Fiecare inlantuit de ale lui. O gloata care devine, parca, pentru cateva clipe un grup - doar atunci cand se aduna in jurul scopului comun: de a condamna un tanar considerat vinovat.
Un tanar despre care, de fapt, ei nu stiu nimic prin intalnire directa, ci au o poveste prefabricata prin medierea unor autoritati care fac parte tot din mecanismul implacabil al lumii. Judecatoarea, avocatul... Oamenii legii, oamenii care apara regulile fara de care oamenii nu ar putea convietui...
Acesti prizonieri invizibili au in mana soarta intemnitatului vizibil. Menirea lor, ce comedie, este aceea de a delibera, de a decide, de a alege si hotari. Ce? Soarta unui om: libertatea sau temnita.

*
Tata, cate puteri are omul? M-a intrebat, candva, Tudor...
Nu stiu de ce mi-am adus aminte tocmai acum de asta.
Dar puterile omului sunt totuna cu sufletul? Sau sufletul e cel care ajuta puterile si e ajutat de ele?
Nu stiu nici azi ce sa-i spun lui Tudor dar constat asocierea aceasta, prilejuita de film, cu o tema mai veche...
Sufletul, intemnitarea lui, stihiile, puterile si orientarea lor, contactul si comunicarea.
Omul!