Nu fara emotie imi amintesc uneori cum am cunoscut frumusetea: cred ca era vocea calda a mamei. Ea imi canta foarte frumos, atat de cald ca nu ma dumiresc, oricat as incerca sa fac deosebirea, care era mai cald: pieptul, laptele, cantecul?... In mod curios imi amintesc clar gustul laptelu mamei si neplacerea de a-l alterna cu laptele celalalt, de la vaca...

*
Simtul acesta al auzului, apoi al pipaitului, al gustului - tot atatea porti ori canale prin care am cunoscut lumea si viata din afara, cosmosul, toate acestea de care ne impartasim impreuna, toti oamenii. Lumea cu toate ale ei, si bune si rele, si frumoase si urate. Lumea, cu forta ei irezistibila de a atrage, de a capta, de a orienta si pune la treaba...

*
Mai apoi mersul. Pasi, tot mai mari si mai aducatori de bucurie, spre lume.... Spre oameni, spre locuri si zari, spre iubiri de tot felul... Spre nenorociri, spre locuri ale unor mari nedumeriri, spre capcane...

*
Inca, si vorba si gandul. Memoria mai apoi, sageata imaginatiei, vointa si puterile toate...

Incotro?
Incotro alergati cu totii?
Heeeei! Incotro? Unde ati plecat? Heeeei!

dar nu ma aude nimeni, intemnitat stau singur si astept, tragind tot mai rar cu urechea dincolo de zidul unde petrec, cufundati in uitare, toti risipitorii mei dintai... imprastiati de centrifuga cu dulceata a lumii...

*
Curios lucru, tocmai unul dintre cei care a fugit mai devreme, auzul, imi aduce si o mangaiere. Tocmai prin el, cel care parea a ma fi tradat primul si definitiv, imi vine prima mangaiere. Aud un cuvant... Aud clar si asta ma face sa tresar, sa ma bucur, sa ma mir: oare si-au amintit, in sfarsit de mine? Dar nu, e doar o parere, larma s-a intins iarasi, gasca a pornit in alta parte, raman insingurat, mai departe, inconjurat de paianjeni in temnita mea...

*
Altadata imi pare ca sunt, in sfarsit, recuperat prin vaz. Ochii mei privesc in sfarsit cerul si, curios lucru, mirosul ierbii si racoarea noptii se alatura pentru a duce gandul intr-un loc nou: nemarginirea lumii, nesfarsitul, vesnicia, Creatorul.... O, de si-ar aduce aminte si de mine! De ar ajunge, pe o cale nestiuta de mine (poate printr-o poticnire a cugetului?), sa isi aminteasca de temnita mea, de mine cel care am ramas singur...
De ce priviti mereu in toate partile dar la mine, nu?
De ce rataciti, imprastiati in toate zarile, voi prieteni ai mei dintai?
Sunt si eu aici!
Sunt singur, dincoace, si astept sa va adunati de dincolo!
Macar unul din voi sa isi aminteasca si de mine... O, Doamne!
Deocamdata astept.
Puterile mele inca se desfata, incurcate, cu lumea.