Ma intreb prin ce sunt tradatori. Poate prin nepasare. Fiecare cu ale lui, cu totul capturat in itele propriei vieti (patimi, pasiuni, treburi), nu isi mai gaseste timp pentru a lua in serios "un strain". Cu atat mai mult cu cat acesta are ghinionul sa fie cecen. Dusmanul pentru care noi suntem nu oameni, ci trofee - spune unul dintre personaje.
La inceput e apasatoare atmosfera de formalism si usuratate. Fiecare vrea sa termine repede, cat mai repede, cu mica incurcatura, cu "datoria cetateneasca". Fiecare isi deleaga responsabilitatea catre lege si oamenii ei.
Cu exceptia unuia, a celui mai uman dintre ei care, fara a fi responsabil pana la capat (in final si el marturiseste ca are vreo 6 luni de treburi care nu suporta amanare) indrazneste sa se comporte omeneste: el cere (cu mult curaj, cu multa lupta de sine) timp si discutii.

*
O paranteza.
Cand faceam formare in AT, mai toti terapeutii ne atrageau atentia asupra timpului. ne cereau sa nu grabim nimic, sa exploram in liniste, cu rabdare, fara presiune. Aceasta pentru a scapa de injoctiunile (bagaurile) instantei normative parentale (parinte in sens psihologic, ca norme si reguli introectate in dezvoltarea fiecaruia), precum si de jocurile iresponsabile ale copilului. Se urmarea o improspatare, o alt aperspectiva pentru ca lucrurile sa nu se mai petreaca rutinier, mecanic, "mereu la fel", vorba presedintelui juratilor.
Adultul (in sens psihologic, nu ca varsta), care e un fel de procesor responsabil de luciditate in construirea ori receptareea realitatii, are nevoie de timp.
Pe de alta parte, am intalnit nu de putine ori, la Parinti, expresia "graba e de la draci".
De multe ori am vazut cum procedeaza infractorii si toti inselatorii: repede, te grabesc, te iau cu vorba - pentru a nu-ti da ragazul sa judeci in liniste, sa cantaresti, sa evaluezi.

*
Cum castiga timp acesti oameni?
Evident prin apelul la propriile experiente semnificative. Fiecare isi descopera vulnerabilitati ascunse, le exploreaza (cu permisiunea celorlalti, care nu intrerup explorarea ci participa cu atentie, ca si cum fiecare stie ca urmeaza sa descopere ceva relevant pentru fiecare si pentru toti), le formuleaza talcul, implicatiile, rostul.
Ai impresia la un moment dat ca participi la un proces de dezvaluire a feluritei bestialitati omenesti, pe de o parte, precum si la puterea mereu reinnoita de a scapa cu bine din cele mai cumplite imprejurari.

Astfel de dezvaluriri am trait de multe ori in AA si in majoritatea sedintelor de consiliere individuala ori in grup. Esti solicitat, ca participant (fie si ascultator), sa te deschizi sufleteste pana la ultimele resurse... Tot ce se intampla acolo te priveste, este si povesteea ta intr-o varianta asemanatoare, in alte cadre. Fondul omenesc comun este acelasi, descoperi, parca toti sunt unul reflectat in ceilalti. Sentimentul de comuniune izvorat din impartasire e coplesitor. Nimeni nu mai poate judeca pe nimeni, cu totii se simt partasi si responsabili. Mila guverneaza, pentru o ora sau mai multe, sufletele tuturor. oamenii devin, fie si pentru o clipa, "mai buni".
Apoi se intorc la ale lor... Unii.
Ici-colo cineva, insa, nu pleaca asa precum a trecut gasca prin apa si isi asuma o participare noua, mai deplina.
Ma intreb daca, in afara de presedintele juriului, ceilalti au plecat liberi de acolo. Desi eliberati de povara baiatului, pe care o poarta de acum ofiterul artist, imi pare ca ei raman aceiasi oameni care au intrat in proces. Fiecare s-a intors la ale lui. Deocamdata asa se pare, desi nu stim cum va lucra aluatul intalnirii acesteia pe mai departe in sufletul si viata fiecaruia.

*
Imi pare tot mai evident ca libertatea nu este un proces individual ci colectiv. Ea incepe cu 2, se hraneste in cadrul lui 2. ca si binele, ca si frumosul, ca si adevarul.
Libertatea si iubirea sunt fenomene de relatie. Fiecare termen participa, intr-un fel sau altul la acestea. Potentindu-le sau innabusindu-le.
Frica si egoismul omoara comuniunea, o lichideaza si o raspandeste asa, moarta, in cele mai bizare moduri, forme, ipostaze.