[Mihailc]

Tradarea, dincolo de orice retorică, ne caracterizează pe fiecare dintre noi într-un fel sau altul. Aflăm din Evanghelie că ea e o defecţiune în primul rând a minţii nepăzite de trezvie şi dominată de voracitatea impulsurilor din inimă. Probabil şi din această cauză procesul de întoarcere a persoanei cu faţa către Dumnezeu se numeşte metanoia, transfigurarea minţii, vindecarea gândirii.
Hristos nu face nici o concesie slăbiciunilor, neputinţelor, fragilităţii omeneşti atunci când condamnă fără echivoc "adulterul platonic" pe acelaşi palier cu fapta trupească a cărei proiecţie sublimată este. Isprava lui Iuda Iscariotul are valoare de arhetip, nu-i doar un accident dramatic în desfăşurarea evenimentelor care au culminat cu Răstignirea Domnului.

În film, juratul care spage tot acest cerc vicios al trădării prin convingere superficială şi expeditivă, invită la chibzuinţă, chiar mărturiseşte că trage de timp ca să câştige răgaz pentru reflecţie adâncă. El este un om aflat în stare de rugăciune, are credinţă în lucrarea harului. Detaliul acesta este inserat cu discreţie şi măiestrie artistică în poveste, accentuat în final, şi chiar nu-mi explic cum de a scăpat multora.