Curios lucru, in urma cu vreo doua decenii Norvegia concepea si aplica un proiect de anvergura, care a devenit model chiar si pentru tara noastra, in legatura cu educatia copiilor deficienti. Semn al unei revolutii in educatia speciala, norvegienii au luptat pentru dezinstitutionalizarea minorilor, pentru normalizare si integrare. Astfel, daca inainte un copil deficient intelectual sau vizual erau crescuti in cusca institutiilor speciale, prin acest proiect de anvergura copiii au fost reintrodusi in mediul scolar obisnuit, de masa.
Pe atunci mi se parea o idee foarte buna, aceasta. Am studiat si cunoscut concret, pe viu, multime de copii si adolescenti care au avut parte de acest nou gen de recuperare.
De aceea ma mira ce aud spunindu-se azi despre noul stil de abordare a copiilor cu "probleme" de un fel sau altul.
Sunt sceptic fata de interpretarile/speculatiile presei.
Cred ca temerile si conflictele de pretutindeni s-au varsat in capul norvegienilor, al institutiilor lor, si ca realitatea de acolo nu e deloc cum ni se pare noua de aici.
Desi n-ar fi exclus, desigur, sa se fi petrecut o serie de schimbari in mentalitatea si practicile nordicilor.

P.S. In ce priveste problema spinoasa a celor cu tulburari in sfera vietii sexuale (homosexuali, lesbiene), eu am inteles ca Norvegia si alte tari europene lupta nu pentru raspandirea acestor conditii, nu pentru transformarea lor in model dezirabil, ci pentru acceptarea alteritatii (intre anumite limite). S-au facut mult prea multe abuzuri in trecut, s-a aruncat prea mult cu pietre in oameni care au devenit diferiti de majoritate, pentru a nu fi fost necesar, la un moment dat, sa se ia o serie de masuri concrete pentru protejarea lor. Ca de acest lucru, insa, s-au folosit unii mai mult decat era cazul - e deja o alta problema. Una destul de mare si de urata, ce-i drept.