Adevarul, etica, viata.
Filmul sustine ca intre adevar si Adevar este o legatura importanta. Cei 12 ajung sa traiasca in Adevar, fie si cateva ore, pe masura ce fac efortul (fiecare si impreuna) de a descoperi adevarul. Precum in cer asa si pe pamant...
Cu toate acestea, finalul ne dezvaluie ca dincolo de importanta adevarului si a eticii (personajul evreu ridica problema daca e firesc ca un om nevinovat sa stea in inchisoare iar criminalii sa se bucure de libertatea sociala) este fundamentala viata.
Fara garantia ocrotirii si a libertatilor derivate din acestea, nici un adevar si nici o etica nu fac doi bani. Tanarul ar fi murit cu adevarul in brate, fara sa se bucure de libertate.

Aici gasesc un exemplu foarte bun de discernamant.
Cel intelept dintre ei, cel care cunoaste mai bine iubirea, nu cade sub ispita adevarului si a eticii. Nu le ia drept absolute, nu face idol din ele. Nu pica sub puterea unei parti, a unui singur element, oricat de important ar fi ori ar parea acesta.
El arata ca atat adevarul cat si alte valori sociale nu au sens decat pentru cei care se pot simti ocrotiti ca sa traiasca.
A trai in pericol permanent, in insecuritate, in spate cu suflarea continua a ucigasului - nu se numeste viata de om.
Pentru a trai in deplina bucurie, pentru a se implini ca om, omul are nevoie de permisiune; de siguranta, de ocrotire, de comuniune cu semenii sai. Intr-un cuvant, de adevarata noblete.

Poate ca aici gasim critica cea mai aspra a regimurilor totalitare, bazate pe dominatia terorii, a fricii. Filmul arata ca in astfel de societati nu pot creste si trai oamenii, in ciuda oricaror alte beneficii livrate de stapanitori.

P.S. Imi amintesc cat de mult insistau terapeutii formatori pe atmosfera de securitate, de confort emotional din timpul exercitiilor de explorare personala. De la ei am invatat ca nici un copil, nici un om, nu poate creste omeneste atunci cand se simte amenintat. Daca vrem sa avem oameni intregi, trebuie sa garantam, prin jertfa fiecaruia, siguranta si increderea mediului omenesc in care traiesc cei ce se dezvolta.
Dar mergeti in scoli, ba chiar in (unele) biserici! Mergeti in gradinite si chiar in crese!! Nu mai zic de institutiile speciale...
Din nenorocire, educatia noastra se face in climatul tipatului, al amenintarii, al pedepsei. Normativitatea noastra este una dictatoriala. Si triumfalista, evident.
Nu cred ca avem prea multi oameni intregi in astfel de medii.
Trebuie (iata o situatie cand nu ma mai feresc sa folosesc imperativul) sa facem mereu tot ce putem fiecare ca Pronia sa devina manifesta prin grija omului fata de om. Dar cum poate sa fie grija daca nu este iubire jertfelnica (rastignire) si responsabilitatea derivata din ea?
Iar fara frica lui Dumnezeu, cum poate exista discernamant si noblete?