Si daca tot am adus in discutie seriozitatea, darzenia, mimica grava
mai observ ceva: condamnatul si presedintele juriului au o mimica asemanatoare.
Tot timpul sunt gravi, cu emotii putin exprimate pe chip. Cumva estompate, retinute, nedeplin slobozite. Par a fi, cumva, mai putin sau nedeplin participanti la aceasta lume.
Ma uitam, de data asta cu ochii pe personajul "presedinte", la mai toate secventele in care e prins in cadru: prea putine variatii emotionale ale expresivitatii. O anumita seninatate in registru grav, o oarecare asteptare nedefinita...
Ici/colo tresare si el, zambeste, gesticuleaza, suspina chiar... (aici iarasi ar fi de talcuit sensul suspinului... sau poate ca nu trebuie sa explicitam orice, unele lucruri pot ramane foarte bine nespuse). Insa o face oarecum mai retinut, fara extroversia imprastiatului, fara (totdata) cu vreun efort vizibil.
Pur si simplu el pare angajat in altceva, altunde.
Cumva, pe versanti diferiti, acesti doi oameni (condamnatul si presedintele) imi par foarte aproape, gata sa isi dea mana. E nevoie doar sa atinga piscul si gata, mainile lor se intrepatrund. Pentru totdeauna. Daca pana atunci ei par despartiti de un intreg munte, acum parca muntele se topeste sub suflarea lor. Care sa fie mestesugul intalnirii acesteia incredibile, de muta si muntii din loc?