“In Biserica auziti mai mult decat orice altceva glasurile sfintilor slujitori, citetilor si cantaretilor, care se roaga pentru miluirea noastra. Ce inseamna aceasta ? Inseamna ca noi, toti cati suntem in Biserica, dupa pacatele noastre suntem vrednici de pedepsele lui Dumnezeu si ca, mai inainte de toate, suntem datori sa ne amintim dupa ce venim la Biserica de faptul ca suntem pacatosi, ca am venit la Domnul cerului si al pamantului, la Facatorul si Binefacatorul nostru, pe Care in toata ziua si in tot ceasul il maniem cu nedreptatile noastre, ca sa il rugam fiecare pentru sine si chiar – din crestineasca dragoste – pentru altii ca sa ne miluiasca. Rugaciunile pentru miluire (ecteniile) sunt fie mici, fie mari, fie intreite. Dat fiind ca in Biserica nici un cuvant nu e de prisos, la cantarea ecteniei intreite trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu cu deosebita putere, din adancul sufletului, din inima cat se poate de infranta, precum se si vorbeste despre asta la inceputul ecteniei: Sa zicem toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru sa zicem. In acest rastimp trebuie sa lepadam pana si cea mai mica raceala, cea mai mica neluare-aminte a inimii, si sa inaltam duhul smerit, ce s-a facut cu totul luare-aminte, sus, la Ziditorul, prin rugaciune prea-fierbinte pentru miluirea noastra, a pacatosilor. Dar ce vedem cand preotul rosteste si cantaretii canta ectenia intreita si pe cea mare ? In cea mai mare parte, obisnuita neluare-aminte si nepasare a celor ce se roaga.”
|