|
În prealabil postat de Iustin44
Presupunerea cea mai evidenta care sta la baza doctrinei Sola Scriptura este acea ca Biblia contine tot ce este necesar privitor la viata crestina tot ce este necesar pentru adevarata credinta, practica, evlavie si închinare. Pasajul cel mai adesea citat pentru a dovedi aceasta afirmatie este
...din pruncie cunosti Sfintele Scripturi, cari pot sa-ti dea întelepciune care duce la mântuire, prin credinta în Hristos Iisus. Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa învete, sa mustre, sa îndrepte si sa dea întelepciune în neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavârsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna. (2 Timotei 3:15-17)
Cei care folosesc acest pasaj pentru a justifica Sola Scriptura sustin ca pasajul s-ar referi la suficienta Scripturii, pentru ca, daca Sfânta Scriptura poate sa desavârseasca pe om, atunci nu mai este nevoie de traditie. Dar ce spune de fapt pasajul?
Pentru început ne putem întreba la ce Scriptura se refera Pavel, pe care Timotei ar fi cunoscut-o de copil. Cu siguranta el nu se refera la Noul Testament, care nu fusese înca scris pe când Timotei era copil de fapt nu era complet scris nici macar atunci când Pavel îi scria lui Timotei, si cu atât mai putin adunat în canonul ca cel pe care îl cunoastem azi. Aici, ca si în alte referinte la Scripturi, Pavel vorbeste despre Vechiul Testament, si prin urmare daca acest pasaj este folosit pentru a defini limitele autoritatii, atunci nu numai traditia ci si Noul Testament sunt excluse.
În al doilea rând, daca Pavel ar exclude traditia ca nefiind de folos, atunci ne miram de ce el însusi foloseste traditii orale ne-biblice în exact acelasi capitol. Numele lui Ianes si Iambres nu se gasesc în Vechiul Testament, dar în 2 Timotei 3:8 Pavel se refera la ei ca fiind cei care I s-au împotrivit lui Moise. El preia din traditia orala numele celor doi vrajitori egipteni care apar în Exod capitolele 7 si 8. Dar acesta nu este de loc singurul caz în care surse ne-biblice sunt citate în Noul Testament cel mai cunoscut caz este al Epistolei lui Iuda care citeaza din Cartea lui Enoh (Iuda 14, 15 citeaza din Enoh 1:9).
Când Biserica a canonizat în mod oficial Scriptura, scopul primar al listei canonului Sfintei Scripturi a fost sa protejeze Biserica de scrieri dubioase care afirmau ca sunt scrise de apostoli, fiind de fapt scrise de eretici (de exemplu, evanghelia lui Toma). Grupurile eretice nu-si puteau sprijini învataturile pe Sfânta Traditie caci ele veneau din afara Bisericii, si prin urmare singurul mod în care puteau argumenta se baza pe fortarea sensului Scripturii si pe scrieri pretinse a fi scrise de apostoli or sfinti ai Vechiului Testament. Biserica s-a aparat împotriva unor astfel de învataturi apelând la originea apostolica a Sfintei Traditii (dovedita prin succesiunea apostolica, adica prin faptul ca episcopii si învatatorii Bisericii îsi pot demonstra descendenta din apostoli) si la universalitatea Credintei Ortodoxe (aceeasi credinta pe care au avut-o crestinii ortodocsi în întreaga istorie si în întreaga lume). Biserica s-a aparat împotriva scrierilor dubioase prin stabilirea unei liste de carti sfinte care erau acceptate în întreaga Biserica ca fiind de inspiratie divina sau de origine apostolica atestata
Prin stabilirea listei canonice a Sfintei Scripturi, Biserica nu a intentionat sa afirme ca întreaga Credinta Crestina si tot ce este legat de închinare si ordine în Biserica este continut în ea. Un fapt deasupra oricarei dezbateri este acela ca la vremea stabilirii canonului Biserica era aceeasi cu cea de mai târziu aceasta este o certitudine istorica. În ce priveste structura autoritatii din Biserica, episcopii ortodocsi au fost cei care au stabilit chestiunea canonului, în acelasi mod în care chestiunile legate de doctrina sau disciplina sunt hotarâte de Biserica Ortodoxa pâna în zilele noastre.
De ce ati scos din Biblie cele 13 carti necanonice dar bune de citit? Oare voi ati stabilit canonul Sf Scripturi si cate carti sa aibe?
|