Citat:
În prealabil postat de cristiboss56
Dacă vrei să afli cauza, îți voi răspunde că este trândăvia ta, pentru că nu te interesezi să cauți un leac pentru vindecare. Leacul care îți va asigura degrabă mângâiere sufletească este unul singur – smerita cugetare. Cu nimic altceva nu va putea omul să spargă zidul acestei răutăți.
(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov )
|
Cum smerita cugetare ramane un subiect vrednic de a fi mereu reluat, spre aprofundare sau macar spre neuitare deplina,
imi amintesc in ton cu postarea voastra, frate Cristian, un fapt intalnit la multi oameni tristi.
Anume, atunci cand sufereau dupa vreo pierdere oarecare (semnificativa insa, aparent de nesuportat) si aveau tendinta sa se judece pe ei iar nu pe cineva din afara, cadeau intr-o tristete inca mai adanca, mai dureroasa.
Cugetind la nemernicia unor greseli care, credeau ei justificat sau nu, dusesera la pierdere, oamenii acestia se simteau coplesiti de neputinta, furie, simtamantul zadarniciei totale, rusine, disperare, vina etc.
Dar la unii dintre ei am descoperit ca mai aparea ceva: speranta, anume ca Cineva va avea grija si de ei si ca ii va trece peste hauri.
M-am gandit adeseori ca smerita cugetare este un cuplaj de doua persoane: una despre care adeseori te feresti sa cugeti intrucat cam stii cate parale face si Alta pe Care ai voi s-O pomenesti si s-O cunosti cat mai des, cat mai deplin.
Astfel incat imi zic acum, si mult as da sa nu gresesc, ca smerita cugetare e o unire limpede, cat mai clara in constiinta si in inima insondabila, a nimicniciei omenesti de care isi da seama cugetatorul, cu maretia Atotputernicului Iubitor de oameni.
Un om care se descopera pe sine mai rau decat pe ultimul vierme si care totodata se vede iubit de Atotputernicul Dumnezeu asa incat sa se simta si iertat si ocrotit si indrumat, acesta cred ca are smerita cugetare si ca nu isi mai sporeste tristetea ci si-o vede aproape deindata spulberata. Din aceasta unire in suflet a nimicniciei omenesti cu maretia fericita a Dumnezeirii Iubitoare Atotbune se naste, cred, primul mugure al simtamantului de liniste, pace si incredere incredintata in si de Dumnezeu.
Oricat de rau si de vinovat se considera un om, oricat de speriat si de trist pentru ce a pierdut, in clipa cand isi vede nimicnicia ocrotita de Atotbunul si Atotputernicul Dumnezeu el cunoaste deindata limanul suferintei care lasa loc mangaierii iubitoare a Parintelui.
Asa cred, sa fiu iertat daca am scris prostii sau neadevar.