[CristianR]

În prealabil postat de sophia

Zilele trecute ne spunea preotul la predica ceva care m-a socat. Nu mai tin minte in ce context, dar suna asa: "Dumnezeu ne cere totul!"
Oare la ce s-a referit?

Mi s-a parut ceva foarte drastic.

Bineînțeles că nu știu sigur dacă este așa, dar poate că părintele a vrut să spună că Dumnezeu ne cere tot ce e al nostru ca să ne dea tot ce este al Lui.
Știm că Hristos a luat păcatele noastre – în care este moarte – ca să ne dea Viața Lui. Dumnezeu ne cere să-I dăm Lui păcatele noastre. Modul în care putem face asta este lepădarea lor, renunțarea la tot soiul de atașamente pe care le avem față de cele trecătoare.

Eu nu spun că postul este singurul mod de a o face; sau, în orice caz, dacă prin post îl înțelegem doar pe cel alimentar. Cred că post este orice înfrânare, orice lepădare de sine, renunțare la voia proprie pentru a face loc voii lui Dumnezeu în noi.

Nu sunt două categorii de oameni: sfinți și restul lumii. Nu e postul doar pentru cei dintâi. Calea credinței este un urcuș pe munte înalt, nu e mers pe drum neted. Și cu o cruce în spate. Bineînțeles, ne ajută Hristos să o ducem, e mult mai ușoară decât a Lui, pentru că o poartă cu noi. Dar și noi trebuie să o purtăm pe a Lui împreună cu El, atâta cât putem, nu mai mult.

S-a unit cu noi în durere și în moarte; trebuie să le purtăm și noi ca să avem parte de Înviere.

Ortodoxia este și prin posturile la care ține mai aproape de adevărul mântuitor, nu doar prin dogme. Pentru că iubește Crucea, înțelegând că fără ea nu ne mântuim.

Da, jertfa presupune libertate, este adevărat. Nu ține postul dacă te obligă cineva! Ține-l doar dacă vrei. De crezi că este mântuitor. Biserica este mamă, nu tiran. Ea te învață ce este bine ca să te mântuiești, dar nu obligă pe nimeni. În noaptea de Înviere știm că se citește cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur în care sunt chemați la Ospățul Dumnezeiesc toți, fără deosebire: și cei care au ostenit de la început, și cei care nu s-au ostenit. Toți vor primi răsplată. Poți să te mântuiești și în ultimul ceas, chiar dacă ai trăit numai în păcate toată viața, dacă te pocăiești din inimă.

Dar unii nu așteaptă ultimul ceas, că nu se știe dacă vor mai avea vreme sau dacă inima nu cumva se va împietri până atunci și nu vor mai putea să se pocăiască nicicum. Și se îngrijesc din vreme, căutând să-și frăgească inima, să-și subțieze simțirea duhovnicească pentru a nu fi nesimțitori la harul lui Dumnezeu. Iar postul, subțiind sângele, sensibilizează și sufletul, căci e o strânsă legătură între suflet și trup, între starea unuia și a celuilalt.

Nu este, însă, aceeași măsură pentru toți. Unii sunt mai neputincioși, fie trupește, și atunci rămân fără putere de muncă, fie sufletește, și atunci vor fi frustrați. Dar cred că e bine ca toți să tindem ca încet, încet, să ajungem măcar la măsura pe care ne-o arată Biserica; și ne-o arată ca unor copii, pentru că noi nu postim ca oamenii mari. În vechime se postea mai aspru; oamenii erau mai puternici din toate punctele de vedere. Noi ne-am slăbănogit din pricina traiului tot mai confortabil. Și tot așa ne este și credința.