Smerenia, in budism, pleaca de la recunoasterea propriilor greseli, pacate, slabiciuni, conditiei existentiale actuale bolnave (True Suffering - Primul Adevar Nobil), inevitabilitatii mortii si perspectivei de intensificare a suferintelor in baza legii cauza-efect.
Smerenia nu este doar modestie sau recunoasterea indurerata a pacatoseniei ci, in fibra ei, intelepciunea care realizeaza ca toate necazurile, suferintele, chiar conditia existentiala actuala toate sunt cauzate la radacina de parerea de sine, urmata reflex de iubirea de sine.
Parerea de sine este izvorul tuturor bolilor, este izvorul mortii insasi.
Smerenia este lepadare de sine.
Lepadarea de sine este singura portita salvatoare din labirintul samsarei.
Toate celelalte cai sunt inselatoare, nu duc nicaieri, sunt doar cercuri in jurul parerii de sine.
Smerenia desi poate fi cultivata prin fortarea paradigmei prin care omul se straduieste sa se vada pe sine ca fiind cel mai pacatos din toate fapturile, in fapt, este cunoastere adevarata de sine, cunoasterea nimicniciei sinelui (vacuitatea sinelui).
Smerenia nu are nimic artificial sau autoimpus. Este vedere limpede a naturii sinelui.
Budismul invata cum se formeaza parerea de sine, care este procesul prin care apare, cum se amplifica devenind iubire de sine.
Invata cum se poate observa acest proces in activitatile noastre obisnuite, de zi cu zi.
Nu poti sa lepezi sinele daca nu realizezi cum te pricopsesti cu el.
Rabdarea suferintelor se face corect nu cu apucare de sine ci cu sinele lepadat.
----------
Alin iti recomand sa citesti Tonglen, scriptura budista despre smerenie, dragoste, rabdare si purtarea pacatelor tuturora - asa cum este ea explicata in Lamrim.
__________________
|