În prealabil postat de CristianR

N-ar trebui să se înțeleagă din ce am spus că viața biologică în sine ar fi adversarul vieții duhovnicești. Trăirea noastră, însă, adică participarea afectivă doar la viața biologică înseamnă neparticipare la viața duhovnicească, pe care ajungem să o ignorăm total, să n-o cunoaștem poate niciodată.

Sufletul are posibilitatea să trăiască fie numai prin intermediul trupului, căutând să-și satisfacă aspirațiile prin simțurile acestuia – ceea ce este impropriu naturii sale necuprinse și, prin urmare, dătător de permanente insatisfacții – fie să se orienteze cu predilecție către duh, practicând o treptată desprindere de simțualitate (asceza) în favoarea unei trăiri mai înalte, nelimitate de finitudinea trupului.

Deci sufletul este cel care dă conținut fie vieții trupești, fie celei duhovnicești, în primul caz chinuindu-se din pricina limitărilor, în cel de-al doilea putând afla fericirea întâlnirii cu Dumnezeu, Care este Duh.

Altfel, viața biologică în sine este nevinovată și merită trăită ca un dar al lui Dumnezeu, atâta vreme cât o trăim în conformitate cu rosturile ei.