Citat:
În prealabil postat de ahilpterodactil
...:)
Uite, iarasi o exprimare care ma imboldeste la comentarii! Acest cliseu (despre care presupun ca nu-ti apartine; probabil l-ai folosit in virtutea obisnuintelor de cugetare care se poarta pre la noi...) ma amuza si ma intristeaza deopotriva. Ma si imboldeste la niscaiva ipoteze...
|
Nu căuta să-mi găsești scuze pentru prostiile (nediminutivate) pe care le spun. Mi le asum. Dacă e un clișeu, tot a mea e prostia pentru că l-am preluat pe negândite.
Citat:
Ma amuza, deoarece il gasesc, asa cum suna, o prostioara de toata frumusetea. Cum sa evaluezi in acest fel (cu acest termen) viata biologica? Ce, s-a terminat sacul cu criterii de evaluare a biologiei? Si cum ar putea sa fie viata asta biologica daca nu "in sine"? Poate fi altfel?....
Ma intristeaza, deoarece imi prilejuieste urmatorul gand: cat s-a latit, Doamne, axa vinovat-nevinovat in mintea noastra, a oamenilor!... Totul (pana si viata biologica) e tras pe roata plina de tepi a vinovatiei... Daca am ajuns sa ne punem problema de nu cumva respiratia omului, bataile inimii, cresterea parului ori clipitul sunt vinovate ori nevinovate: ce mai urmeaza? De unde puterea de fascinatie a acestei axe (vinovat/nevinovat) in intreaga noastra viata? De ce cugetam atat de generalizat in acesti termeni? Ce sa fie asta?...
|
Lucrurile au fost formulate mai fericit, evident, de către părinții postitori, în cărțile Filocaliei. Îmi amintesc că se spunea cam așa ceva: Afectele în sine (foamea, setea, somnul etc.) nu trebuie condamnate, fiind naturale și bune. (Asta am vrut să spun „viața biologică în sine nu este vinovată”). Atașarea de ele, însă, satisfacerea lor pentru plăceri, dezvoltarea patimilor prin atașamentul față de simțuri – sunt rele și condamnabile. Cea din urmă ar putea fi numită „viața biologică
pentru sine”, adică cea trăită pentru ea însăși, care se limitează la ea și trăiește pentru ea.
Dar, evident, și formularea asta șchioapătă probabil, pentru că nu vreau să se înțeleagă că viața biologică (impersonală) este cea care se trăiește pe sine, ci subiectul uman este cel care o trăiește, iar el trebuie subînțeles în formulările acestea.
Dacă iar am spus prostii, nu te sfii să mă atenționezi și să mă ajuți, punând câte o proptea acolo unde vezi că zidul e șubred.