Domnul vorbea deseori despre necesitatea de a urî această viață pentru a-L urma pe El întru dobândirea Împărăției: „Cel ce își iubește viața o va pierde; iar cel ce își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12, 25). Sau: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său, și pe mamă, și pe femeie, și pe copil, și pe frați, și pe surori, chiar și viața sa însăși, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).
Potrivit Sfântului Grigorie Palama, cei care trăiesc în lumea aceasta trebuie să se străduiască din răsputeri să se folosească de lucrurile ei potrivit poruncilor lui Hristos. Întărită prin deprindere stăruitoare, această sârguință face ca împlinirea poruncilor Sale să pară lesnicioasă, preschimbându-ne nestatornicia lăuntrică în statornicie desăvârșită. Ea aduce cu sine o ură înverșunată „față de predispozițiile și stările sufletești cele rele”, iar aceasta, la rândul ei, naște nepătimirea. Cel ce s-a eliberat „din robia patimilor” nu va mai fi stăpânit de păcat, ci se va odihni „în libertatea și în legea Duhului” (Cuviosul Nichita Stithatul).
Nu trebuie să ne smintim atunci când vedem că cei sporiți duhovnicește suferă încă de oarecare patimi sau mai fac încă unele greșeli: „Dintr-o dumnezeiască iconomie, deseori unii oameni duhovnicești sunt lăsați să fie hărțuiți de oarecari patimi puțin primejdioase, pentru ca prin acestea ușoare și nepăcătoase să se învinovățească pe ei foarte și să dobândească astfel nejefuita comoară a smereniei” (Sfântul Ioan Scărarul).
(Mitropolit Hierotheos Vlachos)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|