[cristiboss56]

De ce oamenii virtuoşi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, sunt prigoniţi şi în timp ce sunt prigoniţi se bucură?

Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16,33) şi „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10,22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15,20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22,28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17,14).

Din toate acestea se poate înţelege faptul că această cale „care duce la viaţă” este „îngustă şi cu necazuri şi puţini sunt cei care o află pe ea” (Matei 7,14). Nu numai că iubitorii de Dumnezeu nu resping ocările, ci se şi bucură, de vreme ce sunt fericiţi în calitate de atleţi şi eroi şi moştenitori ai împărăţiei Tatălui lor. „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11).

În esenţă, întreaga lume este prigonită şi nedreptăţită, dar nu se bucură, ci mai degrabă se îndurerează, plânge şi se jeleşte. Bucuria şi mângâierea în dureri şi în nedreptate nu sunt provocate de natura ispitelor şi încercărilor, ci de harul lui Dumnezeu, care îi mângâie pe cei „osteniţi şi împovăraţi”, pentru supunerea lor faţă de voia dumnezeiască, nu numai în prezent, ci şi în veşnicie. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5,12).

(Geronda Iosif Vatopedinul)