[Igor_Paslusnik]

În prealabil postat de AlinB

Dar nu scrie: "Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te tavalindu-te pe jos de durere, la propriu".

Deci lasa talmacirile "harismatice".

Cum şi cât, şi când şi unde te rogi, e treaba ta şi problema sau bucuria ta. Hristos spune că se ruga în pustie. Ieşea în pustie şi se ruga şi în munte.
Iar noi suntem învăţaţi să ne încuiem în camera noastră, când ne rugăm. Deci să fie cum? Intim, cât mai intim, ascuns, şi Tatăl vede din ascuns.
Domnul se ruga fierbinte, cu ardoare, dar cu câte lacrimi şi cu câtă durere nu ştim, dar ştim ce zdrobire a avut la rugăciunea din grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe cum să ne rugăm.

În prealabil postat de stefan florin

aici tu ai fost in ratacire si risipire neo-protestanta

Asta-i părerea ta, frăţiorul meu drag, dar nu înseamnă că e şi adevărată.

În prealabil postat de Penticostalul Traditional

Ai chef de ghidusii, asa-i?
Sa curvesti e o treaba la ordinea zilei in viata crestina, crede fratia ta.
Ia spune atunci cum te marturisesti preotului cand ai fantezii nu cu maica-sa, nevasta-sa sau fiica-sa ci... cu el!
Cam ce i-ai spune? Sunt cel putin la fel de curios ca si tine...
Inteleg bine.
Pentru ca TOATE marturisirile de care am cunostinta, s-au facut unei terte persoane.

Păcatele sunt de multe feluri, dar indiferent ce natură au, trebuie să ne luptăm cu ele în minte, să nu le lăsăm să coboare în inimă, să le biruim în minte cu rugăciune, să cerem ajutorul rugăciunilor Sfinţilor Domnului, al Împărătesei Creaţiei şi cu "inimă înfrântă şi zdrobită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi", vom depăşi.

Iar dacă acele păcate vin des, e semnul unei ispitiri puternice, demonii vor să înfiripe în inima noastră o patimă.

Trebuie să mărturisim, să spovedim păcatul acela care vine des în minte, să nu-l primim niciodată în minte, să nu stăm de vorbă cu acele gânduri, că sunt demonice şi mărturisindu-l preotul ne va binecuvântarea sa, dezlegare prin puterea dată lui prin ungerea Duhului Sfânt şi punerea mâinilor şi va încerca, ca un Părinte ce este, cum spune Pavel: "aveţi mulţi învăţători, dar nu aveţi mulţi Părinţi" va încerca să vadă de unde vine sursa acelui păcat ce dă târcoale, care-i rădăcina lui.

Dacă e desfrânare, vine de la mâncare multă şi bună, de la ispitirile din exterior, fetele ce umblă aproape goale prin oraş, sau internetul cu faima lui fatidică şi infamă sau starea alfa, de legumă, vegetativă, de semi hipnoză, a creierului venită de la televizor, sau viaţă sedentară, sau moşternirea genetică care diferă şi cu care ne luptăm diferit fiecare, sau mai multe.

Şi Părintele, în harul Duhului Sfânt, va şti ce să vă spună. Iar mai departe, cine vrea să asculte şi să împlinească, ca să se mântuiască, va împlini, cine nu, nu... dar nu e de vină părintele.

Vindecarea vine doar de la preot, şi la împreună lucrare cu harul, va aduce curăţire, luminare şi îndumnezeire.
Vindecarea nu e egoistă.
Nu o dă Dumnezeu, invizibil, oricui o cere. Fiindcă omul o cere egoist şi mândru, crede că i se cuvine ceva, chiar tot, cât mai mult, fără să dea nimic în schimb, sau atât cât dă, i se pare lui că a dat mult.
Vindecarea o dă Domnul celor ce vor comuniune ce alţii, cu ceilalţi, mădulare ale lui Hristos. Iar când aceia au devenit mădulare, împreună din nou, nu pot sta egoişti, ci vor să dăruiască din jertfa lor, mucenicia lor, nevoinţa lor, fiindcă suferinţa în Hristos, aduce cea mai dulce trăire şi bucurie pe care o veţi putea trăi vreodată.
Dumnezeu nu vrea egoişti şi mândrii în Împărăţia Cerurilor, care să dea ordine şi verdicte, care să se vadă superiori faţă de alţii, care nu ascultă, nu se supun "jugului cel bun şi poverii uşoare" a lui Hristos şi a Bisericii lui Hristos.
Scriptura spune că Sfinţii vor judeca lumea - I Corinteni.

Deci noi numai să ne rugăm să fim judecaţi de Sfinţi (!) fiindcă ei în dragostea lor ne-ar băga pe toţi în Rai.

Dar dacă pe oameni îi arde dragostea şi slava Domnului şi slava şi slava Sfinţilor de la Domnul (aureola de mărturie) atunci nu vor putea suporta Raiul, fiindcă de aici de pe pământ nu au trăit în acea dragoste şi slavă şi comuniune şi jertfă şi nevoinţă fără cârtire, ci cu dragoste şi blândeţe, smerenie şi dialog, şi atunci deci cum vor putea trăi în acestea veşnic ?
În acel loc fără spaţiu şi timp şi peste orice gândire?

De aceea vor moşteni iadul, nu fiindcă vrea Domnul sau Sfinţii să-i trimită acolo, ci fiindcă ei de bună voie, resping Raiul şi nevoinţa golgotei de aici, din viaţa aceasta a răstignirii Bisericii Sale. Şi-atunci când spun: "ce? ce Ortodoxie? ce prostii sunt alea? să n-aud de aşa ceva... popii care aşa şi aşa, şi ăia care aşa, ipocriţi, etc"...
Astfel, dragii de ei, distrug tot ce e mai bun din inima lor, nu vor să mai primească sămânţa cea bună şi seamănă sămânţa întunericului care imită lumina, dăruită din belşug de vrăjmaşii, conduşi fiind de "îngerii de lumină" ai satanei...

Doamne miluieşte-i şi pe ei şi pe noi...

Frăţiorii risipitori în erezii sunt specialitatea casei pentru un demon.
Ei sunt răzvrătiţi, dar totuşi vor har, sunt neascultători de Biserică, de preoţii, presbiterii, diaconii şi episcopii trimişi, aleşi, unşi de Hristos prin Apostoli, dar totuşi au pretenţia să se mântuiască, n-au răbdare, se plictisesc de Sfânta Liturghie, vor euforie, efervescenţă, sătir de exaltare, vor predici furtunoase şi şocante, trăite la intensiţă pe culmi înalte ale "harului" şi chemării Domnului, apoi încep să cânte strigător şi plini de zâmbete unul altuia... Vor să fie de dimensiuni late şi mari ceremoniile lor religioase... răsunătoare şi pline de zel şi energie.

Dar toate acestea ale lor, nu se ridică mai sus de urechile şi tavanul adunării lor...

Iar noi, creştinii... ne rugăm smerit, tăcut, încet, cu jertfă, ne ascundem, ne retragem în Biserică, ne punem pe genunchi, nu strigăm, ne fâstâcim, să nu deranjăm, să nu indispunem pe cineva nici o privire, să nu rănim, ne retragem undeva unde ne rugăm în linişte, cu şoaptă, sau cu limba şi buzele fără să ne audă nici cel de lângă noi, apoi urcăm rugăciunea în minte şi apoi o coborâm în inimă.
Iar când suntem acasă, în cămara noastră, de durere şi suferinţă şi lacrimi, suferim cumplit pentru omenirea căzută ce nu iubeşte pe Domnul, pe Preacurata fecioară Maică, pe Sfinţi, nu le cer rugăciunile îndumnezeirii lor, nu ne iubesc nici pe noi creştinii, mădularele Bisericii Sale... ce durere avem pentru ei...

Ne bucurăm ca copii mici, când ascultăm cântarea psaltică şi dăm răspunsurile liturgice "Doamne miluieste" în comuniune, încet, când suntem lângă strană, sau ne rugăm alături de ei, cu capul la pământ, ne recunoaştem micimea, răutatea, iadul din noi, dar nădăjduim, dorim îndreptarea, şi suntem uniţi în acelaşi cuget, ne bucurăm în pacea dată de Domnul, ne întristăm în adâncul inimii noastre pentru cei care nu sunt cu noi, îi dorim, îi cerem, îi chemăm în rugăciune şi ne smerim în dragostea noastră, rămânem ai lui Hristos, ne silim să ne pocăim la fiecare răsărit de soare, nu ne considerăm salvaţi şi mântuiţi deja, fiindcă păcătuim mereu, ci ne luptăm cu noi înşine, cu păcatele lumii, cu demonii... iubind curat şi ajutând unde se poate, după inimile noastre largi în Domnul, încăpătoare mereu, unde intră toată omenirea, ne bucurăm de podoabele Bisericii, ale preoţilor, episcopilor, nu-i judecăm, fiindcă în Vechiul Testament a fost la fel, de-acolo a venit Domnul, Apostolii au făcut la fel, au avut felon şi obiecte liturgice, ce poate fi maio frumos? Pentru ceea ce Biserica Sa cea îndumnezeită va fi acum şi în veşnicie, e al nostru, suntem noi, în Domnul şi Domnul în noi, cât mai mulţi...

Şi-atunci când frăţiorii risipitori nu sunt aşa şi vor să fie aşa, din cauza neiubirii lor, pleacă din Ortodoxie sau o resping, fără să o înţeleagă, fără să o trăiască, fiindăc nu potr să se răstignească, nu vor nevoinţă, nu vor călugărie, monahism, pustnicie, nu vor post, decât din acela habotnic, mereu post negru, şi judecă aspru tot ce prind, atunci în acea stare... vin demonii, care abea aşteaptă să se joace cu ei.

Ei, care pot imita şi îngerii de lumină ai Domnului, dar mai ales harul, fiindcă din har au căzut, le va da din belşug păgânilor, ereticilor, din "harul" demonic... Şi-atunci ei cred că stau bine în rătăcirea adunării lor, cred că se roagă drept-credincios, cred că moralitatea faptelor lor aduce răsplătire şi mântuire, dar şi ei ca şi toţi oamenii, sunt ţinuţi de rugăciunile Bisericii şi ale Sfinţilor şi ale pustnicilor şi călugărilor care... plâng zdrobiţi la pământ (nu spun că eu am plâns astfel), care toată viaţa se roagă să mai dea Domnul timp de pocăinţă omenirii...

Aş spune mai multe... Dar principalul lucru e ăsta: rugăciunea înainte şi după spovedanie, cât mai deasă, orice rugăciune, a inimii, sau scurte şi dese, sau citite, fiind scrise de dragostea şi jertfa Sfinţilor şi dăruite nouă, oricum ar fi, dar rugăciunea este pilonul central, cel mai mare şi mai principal, cel mai frumos şi luminos al vindecării noastre.