Parintele Steinhardt si episcopul rus ( de fapt estonian, daca am inteles bine, oricum ortodox) Schmemann cand indemnau pe crestini sa simta bucuria nu se refereau la vreun un delir de bucurie neintemeiata si lipsita de responsabilitate, cum este cea provocata de droguri sau de false invataturi crestine, ci la bucuria sfanta izvorata din constiinta ca nu suntem singuri, ca Dumnezeu exista si este mereu alaturi de noi, ca lumea, din care ne nutrim, are si multe parti frumoasesi si a fost facuta special pentru noi. In ultima instanta aceasta bucurie este un fel de a-i multumi Creatorului ca existam. Nici viata lui Nicolae Steinhardt si nici cea a episcopului Schmemann nu sunt exemple de huzur si de bucurie data de satisfacerea, iresponsabila, a dorintelor trupesti. Parintele Steinhardt a facut mai multi ani de puscarie politica, a fost batut si umilit intr-un fel pe care noi cu greu ni-l putem imagina, daramite sa-l mai si suportam pe propria piele. Episcopul Schememann, refugiat in Occident din cauza prigoanei comuniste, a trecut si el prin multe clipe grele. Conceptia lor despre importanta bucuriei intr-o vietuire autentic crestina combatea o exagerare periculoasa, potrivit careia bucuria este un pacat, crestinul trebuie sa sufere continuu in aceasta viata pentru a se mantui in cea viitoare etc. Influente din aceste exagerari pseudocrestine le mai vad si eu la unii credinciosi. Asa ca draga istoica, ai dreptate atunci cand spui ca " nu tot ce ne place ne face si bine", dar in niciun caz acest dicton nu poate fi aplicat conceptiei despre bucuria crestina a lui Steinhardt si Schmemann. Prin urmare, ai grija, ca nu cumva, incercand sa scapi de o exagerare sa cazi in alta.
|