[cristiboss56]

1.2. Când au apărut diavolii?

Lucifer, fiind înger de lumină şi căpetenia celei de a doua trepte îngereşti, în loc să progreseze în sfinţenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt şi astfel s-a transformat în diavol (Lc.10,18). Împreună cu el au căzut şi îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supuşi Satanei (Efes. 6,12).

Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: "Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din Cer…" (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiţi au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu şi trimişi în Iad, până în ziua în care vor fi judecaţi pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: "Dumnezeu, n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziţi, până la judecată" (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: "pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanţurile veşnice, spre ziua judecăţii celei mari" (Iuda 6).

Diavolii au însuşirile îngerilor, cu diferenţa că, deşi au fost creaţi de Dumnezeu buni şi sfinţi, ei n-au rămas în starea lor de sfinţenie şi bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei şi vicleniei. Aşadar, întâiul vinovat de păcat şi întemeietor al răutăţilor este diavolul: "…pentru că, de la început diavolul păcătuieşte" (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că aşa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinaţia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însuşi, prin propria voinţă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmaş, mincinos şi defăimător.

Sfântul prooroc Iezechiel spune:"…tu erai pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu"; "fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea" (Iezec. 28,15).

Decisiv, răul nu ţi-a fost dat ţie din afară, ci tu însuţi l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învaţă scopul principal al lucrării diavoleşti pe pământ: "Diavolii se numesc aşa, nu pentru că aşa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din înţelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei".

Oamenii, având trup şi suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt lipsiţi de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea şi pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneşte şi acţionează numai răul.

Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată faţă de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea faţă de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire şi într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.

Ei îşi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârşi păcate trupeşti, ei păcătuiesc cu imaginaţia şi cu simţurile. Şi-au obişnuit esenţa lor cu viciile fireşti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.

Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror influenţe de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii şi-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, ştiind că Dumnezeu îşi iubeşte făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea veşnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu şi inspiră ură, perfidie şi minciună între oameni. Ispititor (Matei 4, 3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11).

În Vechiul Testament, diavolul este duhul răutăţii, de a cărui fiinţă ţine însăşi păcatul, zavistia şi minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. "Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tată al minciunii" (Ioan 8,44).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuţi din ceata a doua îngerească se va completa cu sfinţi, preoţi şi călugări, după care lumea se va sfârşi, datorită păcatelor oamenilor.

Libertatea vrăjmaşilor noştri depinde de sufletele omeneşti care se mântuiesc şi, de aceea, îi atacă pe oameni aşa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.