[cristiboss56]

1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni

Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omeneşti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experienţele, cunoştinţele şi forţele lor.

Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Şi, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeşte) cu toată urâţenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumuseţile cele cereşti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos, iar cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteşte acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu şi nici să împlinească voia Lui Sfântă.

Creştinul are libertatea şi Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominaţia diavolului (1 Corinteni 10, 13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: "Din Dumezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieşte în adâncurile inimii, ascuns în gânduri" (Psalm 63, 6-7).

În momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. În inima omului se săvârşeşte războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi creştini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.

Când Harul Dumnezeiesc părăseşte pe om, diavolii foiesc ca niste şerpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinţa binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecoşi prin porţile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul creştin, diavolii petrec împrejurul inimii creştinului, lucru pe care vrăjmaşii mântuirii noastre nu vor să fie ştiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea şi Sfintele Taine.

Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava deşartă şi mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtuţile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineşte o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6, p. 315).

Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simţirea unei iubiri pătimaşe a trupurilor şi un duh necurat diavolesc sălăşluit în însăşi simţirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca şi cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispreţuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător faţă de Biserică şi rugăciune. Ajunge astfel ca un ieşit din minţi şi din sine şi ameţit de pofta desfrânării. Persoanele care îşi imaginează şi visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt şi femei care trimit diavolii desfrânării la bărbaţi, în timp ce aceştia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: "Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botez, Sfânta Împărtăşanie şi celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă creştinul face din nou păcate de moarte, el răstigneşte a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez" (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: "Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Şi venind o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieşte acolo. Şi se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi" (Matei 12,45).

Şi astfel devine creştinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (beţie, desfrânare, hulă, avorturi…).