[cristiboss56]

Poetul şi scriitorul Tudor Arghezi – care cândva a fost vieţuitor de mănăstire, a fost călugăr şi diacon, dar nu s-a ţinut de rânduiala aceasta, ci s-a întors în lume şi şi-a făcut viaţă de familie – a avut o sclipire deosebită, o sclipire pe care, ca formulă, n-am găsit-o nici la Sfinţii Părinţi, cât am citit eu. Are într-o scriere, printre Psalmi, următoarea afirmaţie: „Înţeleg, fratele meu, greşeală, dar să fie greşeală adevărată. Că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”.
Ce vrea să spună prin aceasta? Vrea să spună că o greşeală adevărată e atunci când faci un lucru rău fără să ştii că e lucru rău. Aceasta e o greşeală adevărată.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Pe un om înţelept nu trebuie să-l sfătuieşti şi a doua oară asupra aceluiaşi lucru. De la început când îi spui, el ia aminte şi ştie ce are de făcut”. Asta ar fi o
greşeală adevărată . Dar, zice mai departe Tudor Arghezi: „Că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Ce înseamnă aceasta, aşezare şi adevăr ? Adică ai făcut de multe ori răul respectiv şi a devenit o deprindere, deci o aşezare, şi îl şi justifici ca lucru bun, ca adevăr. Atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte.
( Arhimandrit Teofil Părăian