Am gasit acest articol intitulat "Astrologie si crestinism" care mi-a confirmat unele informatii pe care le stiam deja din istoria religiilor, din pacate...dar nu partea cu toleranta astrologiei ma intereseaza, ci elementele de legenda preluate din religia egipteana de catre Evanghelii...:(...si partea proasta este ca sunt mai vechi chiar decat profetiile mesianice???:():
"Sunt mai bine de o mie trei sute de ani de cand un învatat crestin a despartit astrologia (o credinta, o suma de traditii variate, “ghicitul in stele”), de astronomie (stiinta care studiaza corpurile ceresti). Datorita acestui mare erudit si a celor care l-au urmat, azi, in Dictionarul Explicativ al limbii române, tinerii nostrii afla ca astronomia este o stiinta, iar astrologia doar o superstitie . . .
Aceasta extrem de veche si exotica, si prin asta fermecatoare traditie (astrologia), a întâmpinat o puternica opozitie de la Parintii Bisericii Crestine Timpurii si de la Marii Sfinti ai Crestinismului, acestia respingand cu vigoare si chiar patima aproape, infama superstitie. Trebuie recunoscut din capul locului ca Biblia insasi este necrutatoare si inechivoca (Deuteronomul, printre alte carti biblice) fatza de credintele in zeitatile pagâne adorate de astrologii vechimii (Soarele, Luna, Venus, Marte, Jupiter si Saturn). Din acest punct de vedere, pozitia lor este asadar cea pe care religia insasi o pretinde. Astfel, toate cele trei mari denominatiuni crestine resping astrologia (deci si ortodoxia o respinge). Mari teologi români si mari sfinti ortodocsi, au scris combatând-o ca pe una dintre cele mai rele superstitii. Din punct de vedere crestin, astrologia este o forma de pagânism, acest atât de urât si combatut pagânism, de catre biserica noastra.
"Ghicitul in stele", sintagma devenita in limba româna aproape sinonima cu superstitia si credulitatea, este considerat ca fiind forma de apostazie (renegare a credintei). Azi timpurile sunt altele, evident, iar expulzarile din comunitatile crestine (parohii), nu mai sunt practicate ca în alte vremuri (aceste expulzari încep chiar odata cu debutul celui de-al 2-lea secol crestin!), iar preotii si teologii prezentului, aproape ca s-au resemnat de multisor cu faptul ca ”clientela” proprie, mult mai mult chiar decât nereligiosii însisi, le sunt ”fideli” doar pe jumatate, crezând în acelasi timp si povestile astrologiei, cat si mitul crestin însusi.
Caci altadata, corpul preotesc, teologii, combateau cu toata puterea de care erau capabili acest ”rau” perceput, care, ziceau ei, împingeau masele ignorante spre fatalism si pagânism greco-roman.
Marele Sfânt crestin Augustin, este unul dintre ei. Sfantul Isidor din Sevilia altul. Lista e lunga insa.
Conversia Sfântului Imparat Constantin cel Mare la crestinism, a fost un moment de istorica întorsatura al cursului ulterior al evenimentelor, din acest moment, credinta si practicarea astrologiei devenind o crima pasibila de pedeapsa capitala, practic astfel astrologia încheiându-si drumul sau ”european”. Ea va continua, e adevarat, sa fie cultivata de arabi, care astfel vor dobândi si adânci prin ea cunostintele de astronomie, depasind din acest punct de vedere lumea crestina pentru multe secole. Si poate nu intamplator, evreii din Europa, ca si arabii, vor ramane fideli pasiunilor lor astrologice, fiind printre putinii locuitori ai Europei medievale crestine, care mai detineau cunostinte avansate despre contributiile marilor astrologi ai Antichitatii, ei însisi devenind scriitori si învatati în acest domeniu, azi numit ”pre-stiinta” [Lucrarea mistica “Cartea Splendoarei”, fie scrisa in secolul II (improbabil) cum sustin evreii, fie in secolul 13 (cand a aparut realmente prima oara si cand istoricii zic ca este de fapt data ei de conceptie), sta marturie in acest sens], evreii fiind cooptati repede de catre califii Imperiului arab la apogeu si din acest motiv.
Probabil deasemenea tot nu întâmplator, acum 6000 de ani, caldeenii, ”popor” semit si ei ca si evreii si arabii, au fost creatorii acestei traditii, ei fiind primii ”ochi” umani care au scrutat cerul înstelat cu gândul de a-l întelege, ei reusind sa întocmeasca harti ceresti si tabele orare (care vor deveni mai târziu calendarele noastre) în care erau descrise cu uimitoare exactitate straniile miscari ale stelelor si “stelelor vagaboande” (planetele). Preotii lor, au calculat durata anului cu o abatere mai mica de 0,001 % fatza de valoarea corecta, iar cifrele descriind miscarile Soarelui si Lunii, au o eroare de "3x" marja de eroare a astronomilor secolului al XIX-lea . . .
Toata aceasta cunoastere utila, facea ca astrologia sa fie pe atunci o veritabila stiinta exacta, desi bazata pe prezumtii mitologice.
Cum s-a nascut aceasta traditie asiatica care a cucerit lumea si Europa?
Simplu: Lasând la o parte perplexitatea si admiratia cu care probabil priveau ei astrul zilei ca si Luna, studiind ei cerul noptii, rasaritului si apusului, preotii caldeenilor de acum mai bine de 6000 de ani, au facut observatia evidenta ca exista corpuri ceresti fixe (majoritatea dintre ele; au mai observat ei ca acestea sunt in acelasi timp cam ”palide”), cât si corpuri ceresti a caror pozitie variaza odata cu trecerea timpului (cateva ”stele vagaboande”, adesea mai luminoase decat cealalta categorie).
Cu timpul, constatare aproape neverosimila din perspectiva omului “modern”, acestia au învatat sa cunoasca si recunoasca toate stelele care se prezentau vederii lor pe cerul noptii senine. Categoria a doua dintre aceste ”stele”, anume cele “vagaboande”, i-au intrigat prin miscarile lor iregulate, ei fiind capabili prin efecte mnemotehnice simple (legarea unui grup de stele de o forma terestra familiara - constelatia, ”zodia”) sa întocmeasca harti si tabele care sa le urmareasca evolutia, fara însa sa le-o si înteleaga: Nebo, Istar (Astarte), Nergal, Marduk si Niniv, planetele sistemului nostru solar vizibile cu ochiul liber, au captat deci repede atentia lor prin iregularitatea miscarilor pe bolta, luminozitatea particulara sau dimensiune, dar mai ales prin impredictibilitatea si incomprehensibilitatea miscarii acestora, datorata, stim azi, proximitatii de Terra si propriei lor miscari de revolutie, ca si a miscarii de precesie a Pamântului.
Aceasta a ramas mult timp, dezolant de mult timp, o nedezlegata problema a omenirii, modele succesive de explicare a Universului ramânând incapabile de a satisface realitatea nemijlocita a observatorului, timp de . . . . 5400 de ani. Babilonieni, greci, romani, arabi si occidentali, si-au rupt cu totii pe rand dintii in acest mar al discordiei, pana cand un polonez, care printre multe alte meserii a fost si preot catolic, va rezolva problema.
Aceste "stele vagaboande" se misca odata cu restul cerului, având totodata si miscarea lor relativa proprie, ”ca niste muste ratacind pe suprafata unui glob aflat in miscare de rotatie”, ele deplasându-se de-a curmezisul boltei ceresti înlauntrul unei zone limitate la o fâsie îngusta, ca o centura încingand oblic firmamentul la un unghi de aprox. 23 de grade cu ecuatorul (ceresc), aceasta fiind zodiacul, sau “linia zodiacala”, cum mai este numita fâsia respectiva.
Zodiacul a fost împartit în 12 sectoare, denumite dupa tot atâtea constelatii de stele fixe aflate in vecinatate.
In acele timpuri ale începuturilor si ignorantei, de la valabila observatie si geniala inventie, evident, apendicele mitologic ca si corolarul sau direct, anume ghicirea viitorului, au urmat si s-au “îngrosat” repede, prin tot atâtea traditii prin care a trecut de-a lungul secolelor si de-a latul spatiului geografic, aceasta îndeletnicire rezervata candva castei preotilor/învatatilor.
Caldeeni (babilonieni (sumerieni si akadieni) si asirieni), egipteni, canaaneitzi, fenicieni, arameeni si evrei, greci si romani, au adorat cu totii mai constient sau nu, într-o forma mai direct recognoscibila sau mai putin, astrele ”plimbarete” peste brâul ceresc zodiacal. Desi constant ostili astrologiei, crestinii însisi, prin extrem de numeroasele împrumuturi mitologice de care a beneficiat nascânda lor religie, sunt si ei la rândul lor niste tributari si adoratori ai astrelor, astre ”deghizate” sub figurile antropomorfice, divine sau mixte, ale Vechiului si Noului Testament.
Acum un secol, scriitorul Albert Churchward a spus: "[. . .] se poate demonstra ca Evangheliile canonice sunt numai o colectie de proverbe ale Mitului si Religiei egiptene". In "Falsificare in crestinism", Joseph Wheless spune: "Evangheliile sunt toate falsificari sacerdotale terminate multe decenii dupa evenimentele descrise". Falsificarea dezlantuita în primele secole ale existentei bisericii era atât de obisnuita, ca o noua sintagma a batut moneda: "Frauda pioasa". Multi istorici au observat ca documentele crestine timpurii, scrisorile atribuite lui "Pavel", niciodata nu discuta fondul istoric al lui Isus, dar se ocupa în mod special de o fiinta spirituala care era bine cunoscuta de toate sectele gnostice de mii de ani. Putinele referinte "istorice" ale vietii reale a lui Isus citate in scrisori, demonstreaza falsificari si interpolari. Cum semnala cândva scriitorul Edouard Dujardin, literatura lui Pavel "nu se refera la Pilat, nici la romani sau la Caiafa, sau la Sinedriu, la Irod sau Iuda sau la femeile sfinte, el nu face nici o aluzie la trecut, desi majoritatea Epistolelor sunt scrise inaintea Evangheliilor canonice însele."
Afirmatia ca Isus Cristos este un mit, se poate proba nu numai prin lucrarile "dizidentilor" bisericii si a "pagânilor" care cunosteau adevarul si care au fost combatuti sau asasinati pentru lupta lor impotriva sacerdotilor crestini si parintilor bisericii, ci si cu propriile declaratii ale unor importanti crestini care revelau continuu ca stiau ca Isus Cristos era un mit fundat pe zeii mai vechi cunoscuti cu mii de ani in urma. In timpul când se spune ca a trait Isus, exista înca marea biblioteca din Alexandria si o retea de informatie din Europa pina în China si aceasta retea avea acces la numeroase manuscrise care redau aceeasi poveste, dar apartinând unor etnii diferite. In realitate, legenda lui Isus este similara aceleia a lui Crisna, asa cum ne-a fost prezentata si explicata de notabilul mitolog si erudit Gerald Massey acum mai bine 100 de ani, ca si de reverendul Robert Taylor acum 160 de ani, iar legenda lui Crisna a fost scrisa in Vedele hinduse pe la anul 1400 î.Cr. . . . Exista tot asa, convingatoare similitudini intre Isus si Buda. Deasemeni este izbitoare asemanarea Mitului lui Isus cu cel al lui Horus, zeul egiptean. Horus, fiul lui Osiris, s-a nascut din fecioara Isis la 25 decembrie. Ca si Isus, Horus avea 12 discipoli, l-au îngropat si a înviat, era "drumul, adevarul, lumina, salvatorul, fiul uns". Facea minuni si l-a înviat din morti pe un om numit Elazar. Pe Horus îl numeau "Iusa", "fiul" si ”propria umbra” care se transforma in "Ptah", ”Tatal creator”, cu mult timp inainte sa apara crestinii lui Isus.
La fel, si miturile lui Budha si Mithra au multe similitudini cu cel al lui Isus. Ierarhia crestina este aproape identica cu cea mitrica pe care a substituit-o si care precede povestea crestina cu mai bine de 600 de ani. Toti cei care au încercat sa arate aceste asemanari, dizidentii, au fost anihilati. Poporul nu trebuia sa cunoasca adevarul, trebuia doar sa creada. De exemplu, parintele bisericii timpurii Tertulian (160 – 220 A.D.), admite ironic originile veritabile ale povestii lui Isus în combaterea criticilor sai: "Dumneavoastra spuneti ca adoram Soarele; dumneavoastra de asemeni."
Este bizar apoi cum un credincios si aparator al credintei, la început chiar fervent, Tertulian, a renuntat mai apoi la crestinism.
Ratiunea pentru care toate miturile sunt similare, cu un zeu-om pe care îl "sacrifica" si care învie, face minuni si are 12 discipoli, este ca aceste legende au fost bazate pe miscarile soarelui si astrelor pe cer, desfasurarea astro-teologica a Soarelui trecând prin cele 12 constelatii, sau semne zodiacale. Isus si toti ceilalti zei despre care vorbesc miturile religiilor, sunt personificarile soarelui, iar povestea evanghelica este pur si simplu o repetare a unei formule mitologice.
De exemplu, multi dintre salvatorii lumii sacrificati sau înviati, îsi au aniversarea pe 25 decembrie. Si asta, datorita faptului ca vechile civilizatii au recunoscut ca (dintr-o perspectiva geocentrica în emisefera nordica) soarele realiza coborârea anuala catre sud pana la 22 - 23 decembrie (Solstitiul de Iarna) si dupa trei zile începea din nou sa urce catre nord. Acesti oameni din vechime credeau ca "Zeul-Soare" a murit pentru trei zile si "s-a nascut din nou" în 25 decembrie, multe culturi sarbatorind nasterea soarelui in 25 decembrie.
In unele parti ale lumii, calendarul începea în constelatia Fecioarei si deci soarele "se nastea din fecioara". Soarele este "lumina lumii", "vine din nori si fiecare ochi o sa-l vada", soarele care se ridica dimineata este "salvatorul umanitatii", "soarele are o coroana de spini", ”discipolii” soarelui sint cele 12 luni si cele 12 semne zodiacale pe care soarele le traverseaza in cele 12 luni. Si eruditii timpului stiau ca zeii lor erau de natura astronomica si atmosferica si nu personaje istorice.
Nu este întâmplator asadar ca exista 12 Apostoli ai lui Isus si 12 sunt casele astrologice si lunile anului, cum 12 sunt si "ajutoarele" lui Horus. Cei 12 discipoli ai lui Isus, sunt simboluri pentru casele zodiacale si nu reprezinta figuri istorice care au jucat o drama pe pamânt, în jur de anul 30. Petru cu usurinta reveleaza caracterul sau mitologic, in timp ce de Iuda s-a spus ca reprezenta Scorpionul, "tradatorul", în epoca anului când puterea soarelui ”slabeste”. De aceea, personal cred ca toleranta la paritate cat exista pentru credinta crestina, trebuie sa existe si pentru astrologie, doar o credinta si ea, dar care din multe puncte de vedere e mai putin vinovata, mai putin nociva si istoric blamabila, decat crestinismul însusi."
|