Pai da, Alin. Tocmai asta e acomodarea: strunjirea reciproca, treaba cu partile mai putin moi - cum spuneai.
A te acomoda inseamna, la propriu, a te restructura in schemele tale de care esti dulcic-atasat, pentru a trai in impreuna-lucrare cu Dumnezeu si cu sotul/sotia ta.
A-ti schimba tabieturile, perfectele tale smecherii personale, confortul, intelepciunea ifosita; pe scurt este a lepada "toate ale tale". E totuna cu "lepadarea de sine".
Asta e acomodarea la care faceam referire. Vezi bine ca nu-i totuna cu cealalta miscare, numita asimilare.
Dar in limbajul bisericesc, termenul folosit foarte des (poate prea des, uneori, pana la a deveni un cliseu) este metanoia, pocainta. Nu are insa nota relatiei. Acomodare e pocainta vazuta in relatie cu aproapele (sot/sotie).
O cumplita dilema semnala aici Cuviosul Sofronie de la Essex: cum sa iubesc pe Dumnezeu si totodata pe aproapele?... Pocainta lui era evidenta, macar in raport subiectiv cu Dumnezeu; ceea ce il preocupa era acomodarea la aproapele... Adica tocmai masura practica a simtamantului subiectiv ca Il iubesti pe Dumnezeu. Operationalizarea, in fapte concrete de dragoste, a sentimentului de iubire.
|