[Florinvs]

Intradevar, situatia geopolitica a Republicii Moldova este foarte complicata, fiind situata intr-o zona de ciocnire a intereselor Rusiei si a SUA.

Insa am nadejdia ca poporul roman (de pe ambele maluri ale Prutului) va reusi sa faca aceasta Unire la un moment dat, asa cum a reusit si poporul german sa faca reunificarea RFG cu fosta RDG in 1990.

Dar sa revenim la istoria Basarabiei.

Cred ca cel mai complet si relevant studiu, al relatiilor romano-sovietice in perioada 1918-1947, l-a facut istoricul Ioan Scurtu, pe care il prezint mai jos.

Basarabia a ocupat un loc extrem de important în politica externǎ a României şi cu deosebire în relaţiile româno-sovietice. Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, în noiembrie 1918, diplomaţia româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace.

Conferinţa pǎcii s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919, când statul naţional unitar român – realizat prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – era un fapt împlinit. Problema esenţialǎ era recunoaşterea acestei realitǎţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar rezultatul a fost pozitiv pentru România. Prin Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania se angaja sǎ respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa pǎcii.

La 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germaine en Laye, Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Dupǎ lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul cu Ungaria, în palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care confirma unirea Transilvaniei cu România.

In privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ guvernul sovietic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii sǎi nu au fost invitaţi la Conferinţa pǎcii. La Paris şi în preajma Conferinţei, se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficialǎ. Acest fapt a influenţat desfǎşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia – care participase la rǎzboi din iulie 1914 pânǎ în octombrie 1917 – nu a participat la luarea deciziilor şi nu semnat tratatele încheiate.

Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul rǎzboiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreunǎ la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilǎ noului regim instaurat la Sankt Petersburg. Hotǎrârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse din acea zi menţiona:

“1. Toate relaţiile diplomatice cu România înceteazǎ. Legaţia românǎ şi, în general, toţi reprezentanţii autoritǎţilor române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ cale dincolo de frontierǎ.

2. Tezaurul României, aflat în pǎstrare la Moscova, se declarǎ intangibil pentru oligarhia românǎ. Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎspunderea de a pǎstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român”.

Relaţiile româno-sovietice au fost influenţate de evoluţiile interne din Rusia, unde în anii 1917-1920 s-a desfǎşurat un adevǎrat rǎzboi civil, precum şi de contextul internaţional. Atunci când guvernul sovietic se afla în dificultate, acesta se declara pentru normalizarea relaţiilor cu România, iar când era victorios devenea intransigent şi chiar ameninţǎtor.

Pe de altǎ parte, guvernele României apreciau cǎ între cele douǎ state nu exista o stare de rǎzboi şi au refuzat sǎ dea curs solicitǎrilor Franţei de a interveni cu armata în sprijinul opoziţiei alb-gardiste, pentru a rǎsturna regimul bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de cǎtre Rusia a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie/9 aprilie 1918. De asemenea, apreciau cǎ tezaurul evacuat la Moscova – pe baza unui acord între cele douǎ state, girat de Franţa – era un bun asupra cǎruia guvernul sovietic nu avea nici un drept şi trebuia restituit integral României.

In februarie 1920, când regimul bolşevic se afla în dificultate, ministrul de Externe sovietic, Gheorghi Vasilievici Cicerin, a propus lui Alexandru Vaida-Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, iniţierea unor “tratative pentru reglementarea pe cale paşnicǎ a relaţiilor dintre cele douǎ popoare şi pentru a statornici între ele raporturi paşnice, utile şi profitabile pentru ambele pǎrţi”, apreciind cǎ “diferendele dintre cele douǎ ţǎri pot fi aplanate pe calea negocierilor paşnice, iar toate chestiunile teritoriale rezolvate prin bunǎ înţelegere”. Premierul român a fost de acord, astfel cǎ au început negocieri la Copenhaga între Dumitru N. Ciotori, împuternicitul guvernului de la Bucureşti, şi diplomatul sovietic Maksim Maksimovici Litvinov.

Franţa nu vedea cu ochi buni negocierile cu guvernul bolşevic, iar la 3 martie 1920 Consiliul Suprem Aliat al Conferinţei de pace a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. Ca urmare, contactele de la Copenhaga s-au întrerupt.

La 13 octombrie 1920 guvernul sovietic a propus din nou guvernului român organizarea unor negocieri directe pentru reglementarea relaţiilor dintre cele douǎ state, precizând cǎ “interesele celor douǎ ţǎri pot fi satisfǎcute în modul cel mai avantajos pentru cele douǎ ţǎri contractante, dacǎ nici o influenţǎ din afarǎ nu va complica sau frâna realizarea acestei dorinţe comune”.

Peste câteva zile, la 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România.

In preambulul tratatului se preciza:

“Considerând cǎ în interesul pǎcii generale în Europa trebuie asiguratǎ încǎ de pe acum în Basarabia o suveranitate care sǎ corespundǎ aspiraţiilor populaţiunii şi sǎ garanteze minoritǎţilor de rasǎ, religie sau limbǎ protecţiunea ce le este datoritǎ;

Considerând cǎ din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificatǎ;

Considerând cǎ populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unitǎ cu România;

Considerând, în sfârşit, cǎ România din propria ei voinţǎ doreşte sǎ dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fǎrǎ deosebire de rasǎ, de religie sau limbǎ, conform Tratatului semnat laParisla 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi al teritoriilor de curând transferate.

Au hotǎrât sǎ încheie tratatul de faţǎ”.

Dupǎ aceastǎ argumentare urma decizia:

“ Art. 1. Inaltele Pǎrţi Contractante declarǎ cǎ recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actualǎ a României, Marea Neagrǎ, cursul Nistrului de la gura sa pânǎ la punctul unde este tǎiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.

Se preciza cǎ “Inaltele Pǎrţile Contractante vor invita Rusia sǎ adere la Tratatul de faţǎ, de îndatǎ ce va exista un guvern recunoscut de ele”.

La 1 noiembrie 1920 guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat urmǎtoarea notǎ:

“Aflând cǎ între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmǎ a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declarǎ cǎ ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia fǎcutǎ fǎrǎ participarea lor şi cǎ ele nu se considerǎ în nici un fel legate de tratatul încheiat pe aceastǎ temǎ de alte guverne”.

Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie (1922), Franţa (1924) şi Italia (1927), nu şi de Japonia, interesatǎ în promovarea unor relaţii de colaborare cu Uniunea Sovieticǎ.

Oficialitǎţile române considerau, pe drept cuvânt, cǎ prin tratatele de pace semnate în 1919-1920 au fost confirmate pe plan internaţional actele de Unire din 1918.

România a devenit membru fondator al Societǎţii (Ligii) Naţiunilor, care-şi propunea sǎ evite declanşarea unor noi conflicte militare. In Statutul (Pactul) Societǎţii Naţiunilor se prevedea cǎ statele membre vor rezolva pe cale paşnicǎ, prin tratative, divergenţele dintre ele.

In spiritul Pactului Societǎţii Naţiunilor, România a încheiat, în 1921, tratate de alianţǎ cu Polonia, precum şi cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (cele trei state constituind Mica Inţelegere), iar în 1926 cu Franţa şi Italia. In 1934, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au creat Inţelegerea Balcanicǎ. Toate aceste alianţe aveau ca obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de pace.

Guvernanţii de la Bucureşti apreciau cǎ relaţiile româno-sovietice trebuiau sǎ se întemeieze pe recunoaşterea de cǎtre liderii de la Kremlin a apartenenţei Basarabiei la România, hotǎrâtǎ de Sfatul Tǎrii la 27 martie 1918 şi confirmatǎ prin Tratatul de la Paris din octombrie 1920.

La rândul lor, sovieticii declarau cǎ Basarabia a fost ocupatǎ de armata regalǎ românǎ, Sfatul Tǎrii era un organism alcǎtuit din burghezi şi chiaburi, care nu reprezentau populaţia Basarabiei, iar Tratatul de la Paris era lipsit de valoare juridicǎ.