[ioan67]

Tatal meu avea aceiasi bocanci ferecati in cuie mari, pe care i-a purtat intotdeauna. Era calul lui Hristos. Trebuia sa fie potcovit ca un cal. Cea mai mare parte a timpului isi slujea stapanul cu picioarele sale. Trebuia deci sa aiba bocanci mari. Bocancii erau esentiali pentru exercitarea preotiei sale in munti.
De data asta, insa, bocancii nu mai tineau. Erau gauriti peste tot. Prin gauri se vedeau sosetele din lana nevopsita, culoare naturala, tricotata gros de mama preoteasa. In unele locuri insa, soseta din lana era si ea gaurita. Tatei i se vedeau degetele inghetate, umflate de reumatism si de oboseala. Prin gaurile bocancilor si ale sosetelor se vedea pielea picioarelor, piele alba, de creta, piele aproape moarta.
Am inchis ochii... Pentru ca lacrimile sau strigatele sa ramana adunate in inima...
Tata a rosit. Si-a ascuns repede picioarele sub masa. Ii era rusine. Era stanjenit, rosu de stinghereala, pentru ca eu, fiul sau, am vazut cumplita sa mizerie. Si a spus pentru a se scuza: "Din pricina razboiului nu se mai face incaltaminte... La noi la Petrodava e interzis sa tabacesti pieile. Daca se descopera ca cineva a tabacit piei, e impuscat pe loc. Fara judecata, fara interogatoriu... Asa ca nu mai avem piele, in tot tinutul. Si daca nu mai e piele, nu se mai poate face incaltaminte."

"Am o pereche de bocanci de schi", am spus eu. ...
"Vei avea nevoie de bocancii tai", a spus tata.
"Nu", am raspuns eu. "Nu am nevoie. N-am timp nici macar sa dorm, tata.... Cum as avea timp sa merg la schi? Mi-e somn tot timpul..."
Tata privea bocancii cum privesti o comoara. In aceste incaltari picioarele sale vor fi ocrotite de frig, de apa, de ceata. Cu incaltarile mele va putea duce mai bine Trupul si Sangele lui Iisus. Va putea sa le duca mai repede si cu mai putina osteneala si durere.
"Spune-mi, chiar n-ai nevoie de ei?"
"Nu se poarta bocanci de schi in oras", am raspuns eu... "Ia bocancii, sunt ai tai! Dumnezeu mi i-a daruit, ca la randul meu sa ti-i dau tie. Acum spune-mi, de ce ai venit in capitala?"

Mi-era atat de mila de tatal meu! Mila de el si de tot poporul moldovean si romanesc. Tara mea e una din cele mai bogate. Suntem mai bogati decat toti vecinii nostri, suntem foarte bogati. Si toate aceste bogatii sunt in mainile oligarhiei, ale ciocoilor care, cu ajutorul navalitorilor succesivi s-au implantat in carnea tarii ca lipitorile... Muntii nostri aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta! Raurile noastre curg pe nisip de aur iar noi murim de foame. Suntem douazeci de milioane de cersetori si robi. Cateva mii de ciocoi ne sug sangele si ne devora trupul. Suntem saraci ca animalele padurii. Si satrapii ciocoi, tinuti la putere de straini, organizati in bande numite partide politice si in haite, ca lupii, devoreaza poporul. Ca lupii. Se hranesc din carnea noastra si din sangele nostru. Stiam ca daca, din nenorocire, navalitorii din rasarit ne vor ocupa iarasi tara, ciocoii nu vor suferi nici o paguba. Dimpotriva! Vor prospera, cum au prosperat ei mereu in nenorocirile noastre. Ciocoii vor intra o parte in serviciul ocupantului venit dinspre rasarit. Ceilalti vor sluji Statele Unite, asa cum inainte slujeau Stambulul.
Si sufeream pentru ca nu vedeam nici un ajutor, nici o speranta de eliberare posibila. Poporul meu trebuie sa sufere. Mereu. Iar ajutorul nu-i putea veni decat de Sus. Din nici o alta parte, precum ni s-a spus: "Caci toata darea cea buna si tot harul desavarsit de Sus este, pogorind de la Tine, Parintele luminilor".