[ioan67]

Pocainta, cunoasterea lui Dumnezeu (implicit iubirea) sunt realizate prin participare.
A participa, a primi si a darui, este miezul cunoasterii si iubirii lui Dumnezeu, implicit al invierii si sfintirii omului.
In acest sens, cugetarea si vorbirea despre Dumnezeu au raza de bataie scurta. Aluneca repede in nimicuri sau neadevar. Parintii au subliniat mereu acest aspect, propunind statornic unele cai de realizare a pocaintei - indelung exersate si verificate in Traditie.

Gandirea obiectualista, insa, priveste mereu din afara, de pe un pidestal al ei, la existenta si Fiinta. Cand omul cugeta obiectualist el vede ca obiecte ale cunoasterii si pe om si lumea si pe Dumnezeu. In acest caz, inevitabil lucrurile se asaza sub un unghi anume, acela care defineste raportul dintre privitor si obiectul vederii/sale. Dar unghiul, oricat ar fi de larg, e limitat. Indiferent ca e obtuz (prost?) sau reflex (duce cu gandul la ricoseu ori "ghicitura"), unghiul e limitat si, de privesti prin el existenta si Fiinta, esti si tu circumscris. Uneori, circumspect...:)
Iar sufletul trage la nemarginire!
Gandirea, asadar, limitata mereu intre cadrele ei, nu poate participa in mod satisfacator la Dumnezeire. La Dragoste. Cum sa facem, atunci, ca sa ne potolim focul ravnei catre cunoastere?
Ne amintim de inima.

Cunoasterea cu inima este cunoastere prin participare. Rauri vii de viata se desarta in inima si se amesteca cu paraiasele inimii... Adeseori rugatorul traieste aceasta... Si iata, tocmai in lucrarea rugaciunii, asa cum o poate face fiecare, se dezvaluie calea catre descatusarea de robia unghurilor mintii. In rugaciune sta dezmarginirea! In rugaciune omul si Harul se fac una... Astfel, prin acest soi de cunoastere participativa se poate intampla ca omul sa nu mai desparta apele, focul si sa piarda simtul distinctiei dintre el si Dumnezeu.
Ceea ce firea omeneasca amendeaza deindata! Omul nu poate convietui prea intens si prea indelungat cu Dumnezeu. Nu doar ca oboseste, dar piere... Dulceata iubirii care se lasa in omul daruit rugaciunii devine foc mistuitor...

Cunoasterea lui Dumnezeu este (prin) participare. In acest sens este daruire reciproca, este iubire. Cand omul isi contopeste inima cu Inima, toate intelesurile se preschimba.
Nu poti cunoaste pe Dumnezeu si sa nu iti placa. Deja, cand participi la Dumnezeire si Dumnezeu participa cu tine, petrece in tine. Dealtfel, nu poti petrece in El decat daca El a voit sa petreaca in tine, mai intai.
Aceasta se numeste realitate. Nu e fabulatie, nu e fantazie, e viata traita in Hristos. Nu o spun eu, o spun rugatorii. Eu doar am incercat sa schitez, nu stiu cat de izbutit, experienta lor. Pe care mi-au impartasit-o si mie...:)

P.S. Prin termenul "concret" intelegem de obicei ceva real ("la obiect", vai, fara prea multe abrambureli teoretice) iar prin asta, mai departe, intelegem ceva care poate fi constatat/verificat cu simturile. Uitind noi ca simturile sunt doar poarta de intrare a sufletului si ca dupa lucrarea lor, a simturilor (mai mult sau mai putin pervertite), sufletul are mult de lucru (isi aminteste, compara, alege/abstrage, generalizeaza, viseaza, proiecteaza, voieste etc.). Cu toate acestea, concretul ramane o mare taina. Nimic nu e pentru om mai concret decat rugaciunea! Si, prin aceasta, nimic nu e mai tainic... Mai "real".