[ioan67]

În prealabil postat de forever...

Părinţii nu au cerut cuvinte multe. Primeau un cuvânt duhovnicesc şi fugeau în pustiu să trăiască mulţi ani cu acel cuvânt; încercau să-l împlinească şi se hrăneau din el. Noi şi spunem, şi vrem să auzim multe cuvin*te, dar nu facem nimic pentru a le împlini. Când cineva vorbeşte mult, se slăbănogeşte duhovniceşte.” (Părintele Sofronie de la Essex)

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 339)

Parintele Sofronie, rusul, a fost si el ca orice rus un pic maniaco-depresiv. Nu si-a ascuns aceasta trasatura mostenita genetic, caracteristica sufletului slav, de care dealtfel nu era vinovat - desi era responsabil!
Dimpotriva, a vorbit (scris) mult despre ea, fie si indirect, voalat (spre a nu sminti pe unii mai slabi de inger)...:)

Intelegem morala textului, desigur. Sa faptuim! Sa punem in lucrare si sa nu risipim la epiderma vietii, in cuvinte, harul vietii... Foarte bine! Mantuitor sfat!
Si totusi, practica ne arata ca, uneori, in functie de multe circumstante, e folositor sa vorbim, mai intai, la nesfarsit... Sufletul omenesc e daltuit din cuvinte. Cel care a avut parte, candva, de cuvinte straine: acum sa vorbeasca! Cui pe cui se scoate!

Mai ales pentru unii oameni, tacerea nu e de aur, ci de pamant.
A tacea, a trai cu frica nesfarsita rostirea, e ingropare inca si mai adanca in groapa inselarii.
Sa vorbim, Adina!
Sa spunem cuvinte tari! Care sa desparta piatra de piatra, bazaltul de bazalt...
Iar de nu putem, sa vorbim macar cat sa ne deslusim, prin rostirea aasumata, noroiul de jos de noroiul de sus... Fara cuvinte nu putem inainta in Imparatia Cuvantului.
Sa nu facem din cuvintele sfintilor scut de aparare pentru lipsurile noastre si pentru betesuguri.
Sfintii nu au scris pentru ca noi sa ne aparam boalele in hartia vorbelor lor.
Ci au scris pentru ca noi, aplecati asu[ra noastra tocmai ca urmare a vorbelor lor, sa ne insanatosim. Sa fim vrednici de viata si de iubirea lui Dumnezeu.

Sa traim asadar! Fie si rostind, vrute si nevrute, nenumarate cuvinte!
Apoi, cand exercitiul rostirii va invinge teama noastra de vorbe si de Cuvant, se va aseza poate, in firea naostr recuperata/redata noua, si tacerea.
Una vie, mare, mustind de intelesuri tainice.

Dar pana acolo mai e. Sa vorbim, asadar, deocamdata. Cu smerita intelegere, fara prefacere, fara masti care ne inabusa devenirea.