Da!,vorbesc din proprie experienta si din ceea ce am vazut in jurul meu ANI DE ZILE,din ceea ce a fost,este si va fi o realitate a vietii monahale,realitate trecuta cu vederea,insa destul de semnificativa.Iar teorii precum "nu suntem noi in masura sa judecam",reprezinta doar scuze atribuite acestor realitati pe care,oricum,nu le putem schimba,fiindca viata,chiar si acolo,continua sa existe mereu in relatie cu mirenii,este nevoie de acestia,si chiar daca uneori aceasta relatie devine bizara,si mai putin bazata pe principiile impuse de acel loc,aceasta realitate va continua,fiindca oamenii au nevoie de oameni,iar slabiciunile au nevoie de hranire,oricat le-am defaima si am pretinde noi ca trebuie sa le calcam in picioare.Ispita este doar un nume dat dorintei,ea este o forta care asupreste fiinta pentru a-i da sens,sensul placerii si-al nesatului din instinctele oamenilor,de aceia ispita aceasta mai si invinge si se infrupteaza cu patima,fiindca omul in orice cadru ar trai,doreste sa se implineasca din multe puncte de vedere,doreste sa simta si sa atinga,mai presus decat aceasta credinta ,uneori ajunsa la stadiul de "fictiune".Si aceste dorinte fac posibila evidentierea partilor bune,in divergenta cu cele rele.
Stiu,imi veti sari in cap,pentru ca doar astfel poate dainui conceptul de castitate intr-o viata "aparent"sihastra,acoperind realitatea,potrivnica realitate cu scuze si disculpabilitati inexistente.Realitatea este ca omul este inzestrat cu instincte,cu simtiri formidabile,simtiri pe care nu si le-a insusit de la sine putere,ci i-au fost daruite.Iar el, natangul de om se vrea mai presus de sine,si ca-ntr-o mandrie paradoxala,doreste sa-si suprimeze aceste simtiri,dar de multe ori nu reuseste,nici chiar intr-o viata sihastra,pentru ca viata din om este foarte complexa si puternica,si astfel se resemneaza prin a se minti si a impaca ambele trasaturi ca niste virtuti deopotriva,simtirea cu-nfranarea,greseala cu iertarea.....caci este destul de inteligent.
Suntem inteligenti,de aceia suntem buni la predici,la invocat Cuvantul Domnului,de fiecare data cand realitatea ne cere raspunsul concret asupra nonconcordantelor pamantesti,si ne simtim absolviti de subiectivism,pentru ca "predicam",Cuvantul care oricum se vrea neinteles,pentru ca este MARET de neinteles.
De la varsta de 13 ani pana pe la vre-o 30 de ani am trait,vazut,adulmecat si simtit foarte multe din ipostazele si fiintele vietii monahale,dar si cele din jurul bisericilor laice.Realitatea nu m-a speriat ci doar m-a facut mai obiectiva,mai sincera cu mine insami si cu ceea ce se-ntampla in jur,si tot aceasta m-a facut ceea ce sunt.Realitatea este mult divizata de preconceptii,de la cuvant pana la fapta trebuie intotdeauna sa traversam obstacolele societatii,dar si a lumii interioare din fiecare dintre noi,dar mai ales trebuie sa constientizam diferentele intre cuvant si fapta,intre simtire si fapta si cuvant,intre traire si toate acestea la un loc,pentru a fi inainte de toate demni,constienti de ceea ce suntem si demni de contributia nostra in societatea fizica si spirituala.Mai ales cand vine vorba de credinta,efectiv nu putem sa-l sfidam pe Dumnezeu prin atata ipocrizie,ca si cum intr-un mod subconstient ai denigra insasi valoarea si existenta,fiind noi insine prefacuti in cuvant,mereu cuvant si fapta IOC.Am auzit atatea predici si cuvantari smerite la viata mea,din partea celor clerici si laici apropiati de Dumnezeu,atatea cuvantari din suflete pline de ura si de patima neastamparata,incat imi este greu sa cred ca partea vrednica si binecuvantata o reprezinta majoritatea,imi vine greu sa-i gasesc sensul pe care si-l doreste viata monahala,imi vine foarte greu sa cred ca Dumnezeu isi valorifica temeiul prin aceasta tagma religioasa.Si-atunci incerc sa-l gasesc pe Dumnezeu,nu in complexitatea poruncilor inventate de oameni,ci in simplitatea lucrurilor inconjuratoare,in finetea naturaletii,in formidabila si minunata viata care stapaneste fiintele,cu un scop de la sine inteles.Incerc sa-l gasesc pe Dumnezeu in incontestabilele fenomene care ne-nconjoara,in cuvinte de iubire exprimate atat de cu subanteles verbal,dar confirmate mult mai puternic prin simtirea nestavilita de bine si de bun in jurul oamenilor.Mai presus de toate Dumnezeu cunoaste cugetele oamenilor,iar noi cu aceste cugete ne jucam de-a misticismul,creeand o religie complexa prin cuvant,prin atata cuvant care a dus la saracirea simtirii adevarate,a dus mai degraba la departarea de tendinta spre desavarsire.
Cand am spus despre acest stil de cochetare a calugarilor cu partile femeiesti,m-am referit mai ales la acela lipsit de moralitate,in sensul ca nu este indecent,orice ai fi,sa-ti tinda sufletul spre alt suflet,ci acel stil de-a nu mai tine cont spre cate suflete tinzi,atata timp cat tu oricum stii ca nu-ti este permisa nici una,si astfel cazi in extrema care te afunda si mai mult decat legea fireasca a impreunarii.Invaluit de o dorinta vasta de-a fi apreciat si stimulat,in viata ce a devenit monotona,nu mai tii cont de nimic si astfel personalitatea confuza isi permite sa adulmece pe cat mai mult posibil.Si-asa ajung calugari sa se apropie de "n"femei,bine-nteles,limitandu-se la sarutari si-mbratisari,(asta in cazuri imbucuratoare),si astfel nu mai tii cont ca e post sau nu,ca e voia Domnului sau nu,profiti de placerea atingerilor carnale,fara o ratiune a completarilor acestora cu firescul traseu dintr-o relatie.Iar cand vine vorba de decenta si de responsabilitatea implicatiilor afective fata de persoana coplice,deodata devine calugarul cuviincios si plin de pocainta,caci el nu are nevoie de asa ceva,a avut nevoie doar de potolirea patimilor trecatoare,si gata.Cu usurinta si cu sustinere "spirituala" ai da un sut in fund persoanei care i-a cazut in plasa...asta pana data viitoare,cand va fi acelasi miel nevinovat in cautarea de prada atragatoare....prada ce ulterior va deveni un tap ispasitor pentru toate,bine-nteles unul supus involuntar legilor complicate ale "iubirii".
Acum 8 ani de zile m-am mutat la casa mea,singurica si plina de sperante vagi.Majoritatea cunostintelor mele erau calugari sau maici,si bine-nteles ca doreau sa-mi cunosca noua casa,care de altfel era si "luxoasa" pe-atunci.De felul meu sunt o persoana destul de exigenta si serioasa,insa implicatrea inca din copilarie in biserica nu m-a facut imuna la specificul ei si relatiilor sociale in cadrul acesteia.De altfel nu sunt nici genul de om prea protocolar,chiar daca locuiam singura nu prea invitam la mine prieteni,sau prietene,fiind o fire mai singuratica.Dar trebuia sa mai vina si cunoscutii pe la mine.Astfel ca am invitat mai din initiativa,mai autoinvitati,cativa prieteni,printre care si calugari.Va spun sincer,foarte sincer,din cei pe care-i cunosteam,de altfel,de foarte mult timp,prinzandu-ma intr-un mediu atat de placut si de intim cum poate fi casa omului,NU A FOST UNUL,DAR NICI MACAR UNUL CARE SA NU INCERCE SA MA-NGRAMADEASCA LA UN MOMENT DAT,SA MA SARUTE,SA-MI EXPRIME CUVINTE DIFERITE CU CONOTATII SEXUALE,SI CHIAR CU TENDINTE INSISTENTE.Credeti-ma,am incercat sa tolerez,sa ma fac ca nu am vazut sau simtit acestea,am incercat sa port discutia si prietenia cu aceiasi nota anterioara,dar ei erau atat de insistenti incat m-am scarbit si m-am izolat de acestia.Ce-ar fi iesit sa fi cedat la fiecare imparte!!!Doamne fereste!M-as fi simtit un nimeni,mi-as fi calcat in picioare intreaga personalitate,oricum nu concepeam asa ceva,insa am ramas cu un oarecare gust amar,imi doream sa-i simt aproape uneori,ei reprezentau viata mea,imi doream sa am cu cine discuta pe diverse motive,indispensabile de orice tendinta lumeasca de apropiere dintre doi oameni de sex diferit.Pe ei nu-i interesau decat ca sunt singura,si potential disponibila.Am invitat si baieti mireni,prieteni,dar sincer nici macar unul "nu s-a dat la mine",cum se spune,si nu pentru ca ar fi avut prietena(caci si acestia aveau...din cand in cand),ci pentru faptul ca in societate ne bazam pe anumite principii de la sine intelese,pe care daca le calcam riscam sa fim marginalizati si tratati nedemn.Poate veti spune ca astfel de tendinte de regula se bazeaza si pe o oarecare reactie de incurajare din partea femeii.Nu,la calugari nu exista reguli si nici temei in astfel de situatii...la ei doar reactiile izbucnesc ca dintr-un vas sub presiune.Va spun sincer,de regula in relatiile periculoase care se intemeiaza sau tind sa se intemeieze intre calugari si mirence,aproape intotdeauna partea calugareasca este cea insistenta,este cea care profita de toate posibilitatile de-a dobandi apropierea sau intruparea scopului,si nicidecum femeia,sau ispita cum se mai spune.Si cel mai periculos lucru in acest context o reprezinta insasi haina amagitoare si aparent inofensiva a persoanei pe care o poarta cu "atata vrednicie".
Un mirean cucereste o femeie intr-un anumit stil,poate cu rabdare,cu tendinte care evolueaza in dorinta,intr-un fel anume decent si firesc.Din manastire,insa aceste reactii se desfasoara fara legi si fara principii bine definite,astfel ca barbatul aflat sub aceasta tagma presupune femeii lipsa de obligatii din partea acestuia,el poate sa aiba si pe alta si aceasta sa nu aiba dreptul de-a reprosa,pe considerentul ca el este oricum solitar,neapartinand in realitate nimanui....nici macar Domnului.Devine totul un haos in care un mirean se poate simti sufocat si lezat de atata lipsa de interese benefice,cu atata profit sentimental,dezgustator de "sentimental".
Si,DA!,am fost candva sedusa de un astfel de om,care de altfel mi-a scimbat intreaga viata,dar nu este el vinovat,ci tocmai aceste minciuni si neconcordante scuzate de pretexte,vinovat este sistemul care tolereaza o viata realista in virtuteauneia care se dovedeste mai mult fictiva.Vinovata este parsivitatea omului care v-a creea intotdeauna victimele vulnerabilitatii,in acelasi timp in care va urca pe culmi marete desavarsirea.
De aceia am invatat sa fiu libera,mai ales in interiorul meu,lipsita de prejudecatile atator legi discriminatorii referitoare la viata ce se doreste a fi sihastra,doar cu cuvantul,am invatat sa nu ma complic in credinta prin teorie,multa teorie neputincioasa si plina de inteles divers.Ma bazez pe cat posibil pe moralitate si cinste,iar daca pe aceasta reusesc sa o dobandesc ma simt mai aproape de Dumnezeu.Nu-mi schimonosesc fiinta si instinctele pe principiul infranarii divine,incerc doar sa mi le inteleg,sa le respect ,sa le moderez si sa nu le subestimez,pentru ca ele reprezinta parte incontestabila din noi.Si n u incerc sa "nu mai fiu pacatoasa",fiindca aceasta este o fictiune,incerc sa-mi cantaresc pacatele,sa-mi cantaresc neputintele,sa fiu sincera cu mine insami,sa simt chinul regretului de-a gresi uneori,dar sa nu ma osandesc pretinzandu-ma altfel,afirmandu-ma altfel...cantr-o piesa de teatru in care-mi joc propria fire.Trebuie sa fiu constienta de ceea ce sunt,de ceea ce fac si pot face,trebuie sa fiu constienta de ceea ce cred si sa desfasor in jurul meu valorile care se pot conforma cu fiinta noastra,care pod da roade benefice,si care nu ne duc prin exces,in eroarea neputintelor permanente.Suntem oameni si acesta reprezinta un dar,ne-a fost dat principiul de baza al convietuirii intre oameni,si-acesta trebuie respectat,ne-a fost permisa impreunarea si adoptarea casatoriei,este oricum greu sa fim si oameni,nu cred ca este nevoie de aceasta permanenta tendinta spirituala spre desavarsire care dupa cum se vede duce mai mult la haos decat la echilibru si la "mantuire".Nici macar nu trebuie sa ne ostenim atata sa fim decenti,ci doar sa ne pese de cei din jur,sa ne pese cu adevarat si cu siguranta nu vom da gres.Aceasta legatura intre monahicism si social,din punctul meu de vedere,nu reprezinta decat un paravan al unei tendinte extreme de crezamant,in realitate suntem si traim toti la fel,la fel de social,cu aceleasi criterii materiale si spirituale,doar in medii diferite...atat,doar in medii diferite,si nimic nu poate infirma aceasta realitate decat "teoriile mereu scuzabile si abstracte",pe care nici macar Dumnezeu nu stiu daca le sustine.
|