[Mihnea Dragomir]

In forma moderna a Sfintei Misse, aceea promulgata de Papa Paul al VI-lea, toate lecturile se fac de la pupitrul care este asezat in stanga. Dar in forma traditionala a Missei Romane pupitrul este mutat: la inceputul slujbei se afla in partea dreapta si de acolo se citeste Apostolul. Imediat dupa Apostol un ministrant (sau preotul, daca e singur) muta pupitrul in partea stanga, unde se va citi Evanghelia si unde va ramanea pana la sfarsitul Missei. Miscarea e un pic mai complicata decat pare, datorita prescriptiei de a se face o genuflexie ori de cate ori cineva, preot sau laic, trece de axul bisericii, altfel spus trece prin fata Tabernacolului unde se afla Cristos in Sfanta Euharistie. Asadar ministrantul, care poate fi o mogaldeata de copil, ia pupitrul (care in cazul optimist este pliant), face cativa pasi in stanga, odata ajuns in axul bisericii lasa pupitrul, face genuflexia, se ridica, reapuca pupitrul si il duce in stanga, la locul de unde se va citi Evanghelia.

Mereu m-am intrebat care sa fie explicatia acestei ciudatenii. Stiam ca trebuie sa fie o explicatie, fiindca in limbajul inalt codificat al Liturghiei, cea mai mica miscare si cel mai mic gest au un rost. Ei bine, m-am dumirit recent, citind un articol al unui reputat liturgist.

Expansiunea Bisericii s-a facut, in perioada ei primara, de la sud la nord. Sfintele lacase, care pe vremea aceea erau orientate, adica aveau Sanctuarul spre Orient (regula arhitectonica ce s-a pierdut in Apus intre timp) aveau pupitrul spre Sud, fiindca Apostolul este o carte pentru cei convertiti deja. In schimb, Evanghelia, carte pentru catehumeni, era cititia spre Nord, fiindca aceea era directia in care trebuia raspandita.

Dar, daca avem teorii si in fizica, de ce nu am avea si in liturgica ? Un alt autor a venit cu o explicatie spirituala a acestei practici. Nordul este "directia diavolului" (intr-adevar, bisericile construite dupa regulile traditionale ale arhitecturii au o usa mica spre miazanoapte, usa care este inchisa cu strasnicie si deschisa numai cu ocazia Botezurilor). Iar Evanghelia este Vestea cea Buna a surparii imparatiei sale si arma puternica a crestinilor impotriva dusmanului lui Dumnezeu si a oamenilor.

Sunt gesturi si practici liturgice care, fara indoiala, au avut, odata, o explicatie. Problema este ca nu o mai cunoastem cu siguranta. Intrebarea care se pune imediat ar fi: in aceste conditii, ar fi preferabil sa renuntam la practici al caror rost s-a pierdut ? Sau ar fi preferabil sa fie mentinute, fiindca a fi uitat rostul lucrurilor nu inseamna ca el ar fi incetat sa existe ?