[ory]

Nu oameni buni,nu doresc sa evidentiez judecata asupra pacatelor oamenilor,respectiv monahilor,ci doresc sa exprim dupa opinia mea,psihologia "contorsionata" a acestor oameni,contorsionare datorata insasi specificului religios pe care il adopta acestia,si care nu poate face fata sensului vietii real dat pamantenilor.Nu pacatele reprezinta reala lor problema,ci adoptarea unui stil evident dezechilibrat asupra conceptiei despre viata si relatia dintre oameni,fiindca in mod paradoxal acestia nu reusesc sa fie atat de aproape de Dumnezeu,cat aproape de o confuzie care se observa in felul lor din multe puncte de vedere,fizice si morale.Si nu cred ca datorita confruntarii directe cu diavolul acestia tind tot mai mult spre pacate,dupa cum se scuza de la sine prin statutul propriu,ci tocmai datorita adoptarii unui stil de viata neconventional,care aduce de la sine o ideologie hazardata.
Amintea mai sus Vsovi despre psalmul pocaintei(ps 50),este un psalm foarte elocvent si acolo spune clar:"jertfa Lui Dumnezeu,inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi..." Credeti ca este neaparat nevoie de izolare pentru a incerca sa te apropii de Dumnezeu,si pana la urma chiar si aceasta izolare poate fi benefica atingandu-si scopul sublim de apropiere fata de Dumnezeu,insa daca nu se simte si nu se dovedeste a atinge acest scop,tinzand tot mai mult spre cadrul lumesc,astfel gresind neincetat intre oscilatia sihastra-sociala,atunci de ce sa ne mai mintim si de ce sa ne amagim sub diferite pretexte incapatanandu-ne sa ramanem acolo cu o viata absolut dezodonata si neconforma principiilor ei?De ce sa ne resemnam cu pacatul mereu progresiv care tinde sa hraneasca niste patimi firesti ce nu pot fi inlantuite?De ce sa ne jucam de-a sihastria intr-un suflet si-un trup schimonosit de puterea dorintelor pamantesti?
Bine-nteles,se cunosc raspunsurile vagi ale atator teorii cu privire la viata monahala si luptele acesteia,dar niciodata nu vor exista raspunsurile concrete si obiective in priviinta acestora,pentru ca nu pot fi definite,in atata dezechilibru nu poti gasi ratiunea decat printr-o teorie plauzibila.
De ce s-a elaborat principiul conform caruia daca parasesti viata monahala este pacat,UN MARE PACAT!!!,concluzionandu-se in jurul acestei teorii tot felul te conceptii groaznice despre maleficul ce impresoara o astfel de peroana!!Acestea sunt aberatii!,un om care paraseste manastirea poate fi mai constient de implicatiile acestei vieti spirituale,sa aleaga din neputinta de-ai face fata,sa nu se minta pe sine si pe Dumnezeu,preferand astfel o viata sociala normala si absolut decenta,avand in frunte pe acelasi Dumnezeu.Cine spune ca odata cu parasirea vietii monahale i-L parasesti si pe Dumnezeu?Dumnezeu este in inima,si-l gasim in interiorul nostru mai cu precadere,decat intr-un mediu ostil si impopotonat cu ziduri stralucitoare si legi la fel de stralucitoare...in aparenta.
Nu contest nici pe departe existenta si notiunea vietii monahale,ci contest ceea ce se arata aceasta,initial conceptul este extraordinar de frumos si de intelept,astazi insa aceasta a devenit o lume sociala imbracata in straie negre,si daca s-a impotmolit si nu-si mai gaseste sensul real,atunci cu siguranta s-au infiltrat multe erori ori atata ignoranta,si trebuiesc facute rectificari in cadrul acesteia,fiindca nu este de-ajuns sa-l invocam doar pe Dumnezeu in dezordinea noastra.
Semnul alarmant nu o reprezinta pacatele in sine si neputinta omeneasca care a fost intotdeauna aceiasi,ci usurinta si nepasarea cu care aceasta isi arata trasaturile,invaluite intr-un amalgam de motive care le determina;educatia(precara),necredinta,rautatea,ma terialismul si cea care le-ncununeaza pe toate libertatea care face posibila dezlantuirea acestor factori nocivi,libertate fizica si interioara deopotriva.Efectiv ne permitem sa gresim,ne permitem sa ne batem joc,in acest fel,de cei din jur si chiar de propriul statut,cand aceasta permisivitate ar trebui sa reprezinte un obstacol greoi intre ideologia crestina si cea fara Dumnezeu.
Din,sa spunem 5 manastiri de maici,cred ca imi ajung doar degetele de la o mana sa pot enumera cate maici le vezi dupa chip,dupa atitudine si dupa vorba ca sunt asa cum trebuie,ca emana iubire in virtutea crezamantului ce-i scoate-n evidenta haina vrednica.Mama mea este o femeie batrana si credincioasa,simpla si modesta,dar implicata deseori in vizite si poposiri in manastiri de maici.Insa cu cata ura si cu cat dezgust a fost tratata de majoritatea(in special de "sus"),nu va puteti inchipui,si credeti-ma,toate acestea pe motive banale,pe seama unor invidii si dezolari specifice.
Si ma intreb de ce?Ce interes au acei oameni,dedicati castitatii si saraciei,sa emane atata ura si tulburare omeneasca?Nu va-nchipuiti cata tulburare!!!Nu este ispita,este doar firea rautacioasa a omului care nu poate nici prin presupusa credinta sa fie mai bun,sa fie mai onest,sa fie doar om,dar nu sa invoce atat cuvantul Lui Dumnezeu,ca-ntr-o ironie in care nu se ansambleaza niciodata scopul cu mijloacele.
Cunosc un calugar simplu,de multi ani prin manastire,cu multi frati si surori prin manastire...si de altfel cu multi frati la parinti.Are credinta,in felul lui...dar un fel ciudat!Cand a plecat un calugar din manastire,l-a vazut odata pe strada si a spu celui de langa el;"uite-l pasta arata ca un vrajmas(adica imbracat in mirean),asta este drac!!!".Ok!,dupa catva timp a plecat o sora de-a lui din manastire care era calugarita,a plecat fiindca s-a indragostit de un barbat si dorea sa-si intemeieze o familie.Cand a auzit fratele acesteia,calugar credincios "din cale-afara",nu mai putea de suparare,cum putea sa faca sora lui un asemenea de mare pacat.Atunci a tipat in stanga si-n dreapta si a spus;"eu ma duc la ea,acolo unde o gasesc si o omor,ai bag cutitul in ea,macar sa nu mai traiasca si sa nu mai faca pacate cu golanul acela!!!"(ea avand deja un copil in pantece).Ei bine,nu a gasit-o pe sorasa ca s-a refugiat de familia ei "dreptcredincioasa" care nu suporta rusinea ce le facuse.Dupa inca un timp un alt frate al acestui calugar,mirean,de altfel,dar crescut cu frica de Dumnezeu,a violat si ucis o fata dupa care a aruncat-o sub un pod,intr-un sat....ca aproape toate aceste specimene sunt de pe la sate.Acest frate al lui,calugar,NU A SARIT IN SUS DE SUPARARE PRECUM FACUSE CU SORASA "CEA PACATOASA",ba mai mult decat atat a incercat oarecum sa-l inteleaga pe acesta,mai ales ca se afla sub influienta alcoolului,si chiar sa-l ajute dupa putinte sa scape de puscarie.Trebuie sa specific faptul ca acest calugar este si ceva prieten cu "alcoolul".Ei,acum ganditi-va si voi cam la ce nivel poate ajunge credinta uneori!,sau mai bine spu,parerea ca exista credinta in acest sens.Si nu este o poveste citita,cunosc personajele foarte bine.Este dureros,dupa cum spunea cineva intr-un topic,ca asa zisa credinta oamenilor nu poate sa inlature atata rautate,ca nu poate sa vindece atata durere provocata de oameni catre oameni,si astfel tind sa cred ca mai degraba educatia si spiritul etic o poate face,intelegerea si compasiunea omului decent si echilibrat.
Acest stil de credinta amintit mai sus nu reprezinta unul izolat,ci el este intalnit deseori in viata si sufletele oamenilor care pentru o credinta aberanta,calca in realitate prncipiile credintei adevarate,care propovaduieste mai presus de toate IUBIREA.
De ce manastirea,prin educatia ei EXCLUSIV dogmatica nu reuseste sa faca vietuitorii acesteia niste oameni bazati pe o conduita moral crestina???Poate tocmai pentru ca aceasta educatie este Exclusiv dogmatica,ci nu multilaterala,dezvoltand o relatie armonioasa intre psihologia omului,intre aspectul fizic al vietii si spiritualitate.Ciar si educatia religioasa este mai mult impusa spre cercetare individuala si nu dezvoltata temeinic ca o baza reala.
Viata monahala reprezinta,pana la urma o varianta de casatorie,respectiv casatoria cu Hristos,in conformitate cu acea calitate pe care o dovedeste viata dedicata Lui.Ca si-ntr-o casatorie,daca nu exista compatibilitate,respect si incredere,daca nu exista o oarecare armonie intre indeletnicirile si conceptiile partenerilor,casatoria se destrama.
Si inainte de toate,sa nu uitam ca acesta casatorie sociala reprezinta o taina,in timp ce calugaria doar o ierurgie.
Majoritatea crestinilor pun accent pe faptul ca aceasta viata monahala,fie ea si neconforma cu principiile initiale,nu trebuie judecata pentru ca in definitiv calugari SE ROAGA.Pai normal ca se roaga,aceasta este un fel de job al lor,vrei sa mearga acolo si sa nu faca nimic!!Eu sunt mamica,cresc copii(si e tare greu),am responsabilitati,m-am invrednicit de curatie,intr-o oarecare masura,prin imensa durere a nasterii,durere care nu poate fi explicata in cuvinte.Cat despre adevarata rugaciune in duh,mai ramane de vorbit,oricum eu o apreciez oricum ar fi ea.Mai este si ascultarea,sau cum se spune "sfanta ascultare",care in toata aceasta metamorfoza cntemporana,a suferit si ea schimbari.Intr-o manastire de 100 de calugari,cam 50 dintre acestia,adica aceia mai prosti,pardon,mai "credinciosi",muncesc de rup,ducand in spinare pe ceilalti 50 care trandavesc de n-au aer,dar ei sunt mai privilegiati fiindca au "grade superioare",si nu ma refer la episcopi,sau ei trandavesc pentru ca sunt smecheri si nu poate sa le conteste nimeni valoarea dobandita...pe diferite cai.Poate,Doamne iarta-ma!,acestia fac rugaciuni si canon...de fapt canonul s-a cam demodat,si burtile au cam crescut de abia le mai pot cara cu ei,posesorii acestora.Mai e de vina si alcoolul,din pacate,cel mai bun prieten al multora din haina neagra,fiinte asuprite de straie pe care nu reusesc sa le defineasca.In societatea civilizata,in societatea mireneasca oamenii au responsabilitati,oamenii trebuie sa munceasca pentru a-si castiga painea,oamenii sunt marginalizati si decazuti,daca nu doresc sa se conformeze datoriilor ce le revin fiecaruia,acolo insa poti sa traiesti si fara sa te ostenesti prea mult,si esti chiar si respectat.
Este o realitate dura,dar este o realitate,iar pe mine ma sminteste cel mai mult,nu curvia,si nici alcoolismul sau trandavia,ci RAUTATEA SI NEPASAREA,lipsa acuta a compasiunii,compasiune ce ar trebui sa impresoare orice suflet,gingas suflet creeat de Dumnezeu.
Este o vorba;"de la cap se-mpute pestele!",ar trebui ca de sus sa existe o strategie de eradicare a acestor fenomene care nu mai au multe in comun cu conceptul de viata monahala,ar trebui sa existe niste proiecte in educarea si intelegerea firii omenesti,pentru a putea mai cu sarguinta ca aceasta sa se adapteze mediului respectiv,ar trebui sa existe practic ore de educatie morala si crestineasca,nu doar sa se impuna prin perceptia fiecaruia,de la sine inteleasa,ar trebui ca oamenii sa fie cantariti,analizati si catalogati in categorii specifice,cei care se incapatineaza sa se adapteze sa fie eliminati din timp,pentru a nu le pierde si acestora,in zadar din posibilitatile ce le-ar putea avea pe plan social.Ar trebui sa fie invatata iubirea,cu pasiune si devotament fata de cuvantul celui care a propovaduit-o si s-a sacrificat pentru ea.Nu cu o slaba sensibilitate,cu teorii a caror esenta nu intrevede intruparea.Iubirea trebuie invatata cu duh,trebuie pusa in aplicare,trebuie cantarita pentru a se putea dovedi innaltatoare.
Dar cum sa invete un episcop,pe turma lui despre iubire,cand el insusi nu-si poate stapani ura,cand el insusi instiga la rautate asupra "pacatosilor neputinciosi",care au avut indrazneala sa se desprinda de mediul in care nu s-a regasit,de manastire,cand conceptia lui despre manastire poate imbraca usor forma resemnarii.
Cat despre perioada "stransului de bani in lume" creeata de neajunsurile calugarilor,NO COMMENT,datorita ei monahicismul a suferit diferite transformari negative,transformari ignorate,neasumate,transformari pe care cei care au initiat(respectiv conducatorii)aceste practici se fac ca nu le observa.Asta-i viata!!!!Poate intr-o zi oamenii care vor dori sa imbratiseze viata monahala(am spus oamenii,NU COPII)o vor face cu mai multa convingere si intelepciune,dar si cu mai multa credinta CONSTIENTA,iar cei care vor considera ca nu se mai regasesc in viata monahala,vor pleca de-acolo cu mai multa intelepciune asupra intelegerii realitatii,cu mai multa responsabilitate,dar si cu simtul continuarii apropierii de Dumnezeu in limita traiului social.