Citat:
În prealabil postat de cristiboss56
Solicitarea are ca scop principal protejarea familiei, a părinților și a copiilor, și nu condamnarea altor persoane.
|
Foarte frumos spus! Asa si trebuie sa fie, cu adevarat!
Si eu, ca om si tata, ca barbat crestin si heterosexual sunt de acord cu pozitia (de bun simt si in acord deplin cu valorile crestine) exprimata de Patriarhie. Cum as putea sa nu fiu de acord??
Problema este insa ca acest dialog intre Presedentie si Patriarhie se poarta intr-un context foarte concret, pipaibil cu mana. E vorba despre viata noastra sociala de zi cu zi, e vorba despre fapte si tendinte vizibile, e vorba despre mentalitati si practici nu tocmai onorabile.
Si mai ales e vorba despre faptul ca suntem pe podium in privinta violentei, agresivitatii verbale si fizice in legatura cu homosexualitatea.
Una e sa promovezi prin lege drepturile si statutul familiei, alta e sa bati homosexualii intalniti pe strada sau sa ii injuri in public sau sa ii ameninti in fel si chip.
Una e sa sustii cu tarie drepturile familiei tale, alta e sa faci cal de bataie din problema tulburarilor sexuale pentru a atinge, de fapt, alte puncte fierbinti din programul tau tainic...
P.S. O dovada recenta a animalismului in care traim este urmatoarea:
Deunazi, nimerindu-ma la intersectia din Doamna Ghica, am ajutat un nevazator sa treaca strada. L-am luat de brat, pentru a-l putea orienta si conduce. Cine stie intersectia aia isi inchipuie ce haos poate fi acolo pe la pranz, chiar si pentru un adult vazator.
Ei bine, un grup de romanasi de-ai nostri, sustinatori ai bunelor moravuri, de cum ne-a vazut a inceput sa fluiere, sa raga, sa injure... "Poponarilor!", ne-au strigat ei cu ura si totodata cu vadita satisfactie... Omul de langa mine s-a speriat vizibil, pricepind deindata ce se intampla. O clipa a ramas descumpanit, buimac apoi a dat sa se intoarca, rosu la fata, infuriat in mod evident... Dadea sa ii confrunte, sarmanul... L-am linistit, cu oarece teama la randul meu, spunindu-i sa mergem mai departe.
Dar vajnicii aparatori ai bunelor moravuri nu s-au lasat. Vazind ca nu ii bagam in seama, s-au grabit sa se bage ei, inca mai vartos. Doi dintre ei au traversat strada si tocmai se pregateau sa ne loveasca, miseleste, din spate, cand m-am intors brusc si le-am zis cat am putut de linistit si de explicit (cu oarece jena, insa, fata de nevazatorul pe care il duceam de brat): "e orb, oameni buni, e doar un om care nu vede si care trebuie ajutat sa treaca strada asta...". Abia atunci turbarea li s-a potolit, au privit cu atentie la chipul barbatului care strangea din dinti, apoi au bolborosit ceva si au plecat... Pareau un pic rusinati...
Uneori insa imi e si mie rusine ca ma numesc crestin si, adevarat spun, in ultima vreme au inceput sa imi vina ganduri ca, de fapt, e vremea sa caut alte zari... Mai prietenoase, poate, mai omenesti. O avea Dumnezeu mila si de unii ca mine care, traind intre "crestini" s-au intors, dupa o vreme, cu durere si spaima, inapoi la cugetari agnostice ori de-a dreptul atee. Ca de asa crestinism marturisesc ca sufletul meu nu are nevoie.