Citat:
În prealabil postat de Igor_Paslusnik
Frate Ioane, toată viața am trăit numai în amărăciuni, și în amărăciuni sunt și așa voi petrece toată viața.
Puțină odihnă găsesc la oamenii în Hristos, cu cât mai mult în Hristos, cu atât mai multă odihnă. Dar e odihnă în amărăciune.
Și toată viața, chiar plină de har de-ar fi, va fi în amărăciuni.
Și amărăciuni voi fi mereu, până mă voi uni cu Domnul meu și Dumnezeu meu, Preadulcele Hristos, în veșnicie. Dacă mă învrednicesc.
Îți mulțumesc pentru gândurile frumoase din care sigur că este de învățat (afară de ecumenismul din alte postări ale tale).
|
Remus, da-mi voie sa iti reamintesc despre amaraciuni: sa le intampinam cu inima larga! Aici sa ne silim, ca nu e amaraciune care sa darame dragostea unei inimi iubitoare, compatimitoare, unite cu toti oamenii si cu toata zidirea lui Dumnezeu.
Cand ai marinimie de suflet ingadui si ierti multe... Chiar daca nu poti pe moment, in scurta vreme iti dai seama, te indrepti, te scuturi, iar mai la urma incerci sa faci cumva, ceva ca sa repari. Daca mai e posibil si oportun.
Dar cand sufletul se tine doar la ale lui si iubirea e centrata pe sine, biruita de influentele egoismului, atunci e mai greu sa rabzi asuprirea si amaraciunea... Vine ura, resentimentul, razvratirea... si astea iti mananca toata puterea, tot harul, viata toata... Ferasca Sfantul de asa nenorocire!
Tocmai de aceea zic sfintii ca a pierde iubirea e cea mai mare nenorocire pe care o poate trai vreun om. Dar uneori iubirea se manifesta doar prin rabdare si ascultare. Ajungi chiar sa faci ascultare de unul care iti greseste, in mod vadit, avind nadejde ca Domnul vede si ca va aranja lucrurile in mod neasemuit, dincolo de priceperea noastra.
Ziceai de copii... Oh, cata ascultare esti silit sa faci, uneori, tocmai de ei... Poate iti va parea o prostie, o greseala si totusi sunt momente cand faci ascultare si de copii si de sotie. Ba chiar si de soacra!...:)
Altminteri pierzi totul, pierzi iubirea ta... Si atunci ce mai ramane, Remus? orgoliul rece, paralizant, care te maninca de viu. cati nu au patit asta si nici macar nu isi dau seama ce li se intampla, de fapt. Mereu nedreptatiti, mereu rautaciosi, mereu revendicativi cu una sau alta, neincrezatori, detestind lumea si pe Dumnezeu...
Or, asa nu se poate trai! Asa nu se faptuieste nimic, cu atat mai putin mantuirea.
*
Cat priveste ecumenismul...:) M-a mai necajit Catalin pe tema asta, nu de putine ori...:) M-am mai si amuzat, ce-i drept, m-am mai si suparat...
Remus, daca prin ecumenism intelegi a fi cu inima deschisa catre toti oamenii, a tresari cu buna emotie atunci cand auzi glas de om, a fi dispus sa ai relatii omenesti/fratesti cu orice om, atunci sunt ecumenist. Categoric sunt asa, pentru ca am un simtamant constant, de cand ma stiu, de a ma simti iubit si iubitor cu semenii, de a participa impreuna cu altii la taina vietii, de a forma un grup (nu o turma, insa!), de a ajuta si de a ma lasa ajutat, de a construi impreuna, de a crea, de a trai... Si, in general, respect credintele si convingerile altora, chiar daca ma comport/scriu/vorbesc ca si cum as fi impotriva. Poate ca nu sunt de acord dar il las pe om sa isi aleaga singur valorile si sa traiasca dupa ele. Nici macar pe copiii mei nu i-am obligat sa isi insuseasca valorile mele, desi, ce-i drept, m-am straduit sa le arat ce e bun in ce cred eu ca ar fi bun si adevarat si frumos etc. Am considerat ca asta e datoria mea de tata. Doar pe nevasta-mea, ce-i drept, o mai "terorizez" uneori...:) Dar lucrez la asta si bine ca am o nevasta indelung-rabdatoare...:)
Dar daca ma vezi ca pe unul care vrea o invatatura noua, o "Biserica" noua, aici te inseli. Nu gasesc nimic de schimbat in invatatura Bisericii, atat cat o cunosc eu. Sunt crestin ortodox si nu gasesc motiv sa devin altfel, afara de momentele cand ma supara fratii care se poarta uneori mai urat si mai prosteste, dupa opinia mea, decat paganii. Atunci, da, imi vine sa-mi iau campii si sa ma duc pe coclauri. Dar imi trece...:)