Ca sa vedeti, fara lozinci si fara a discuta ideologie, problemele practice, concrete, de natura economica si sociala, cu care se confruntau nemijlocit cei aflati in functii de conducere atunci, fara prezint cateva interviuri din presa.
-Cu Gheorghe Tanase, prim secretar al judetului Vaslui, din 1968 pana la începutul anilor 80
Ziaristul George Stoian, deși oltean, a trăit pe meleagurile noastre din 1967 până în 1982. A avut șansa să fie aproape de fostul prim-secretar Gheorghe Tănase, ctitorul Vasluiului, pe când era metodist de specialitate al Casei creației populare și, apoi, ziarist la „Vremea nouă”; din anul 1982 au lucrat împreună la Slobozia, până în urmă cu o lună, când Tănase a decedat.
Tot binele pe care Gheorghe Tănase i l-a făcut lui George Stoian, și la Vaslui și la Slobozia, s-a întors în aceeași măsură la el. George Stoian a avut un rol important în viața lui Gheorghe Tănase în special după revoluția din ’89, devenind astfel cel mai valoros martor, atât al vieții pe care fostul prim-secretar a avut-o în perioada comunistă, cât și în ultimii săi ani.
Solicitat de ziarul nostru, George Stoian a acceptat să ne spună adevărul despre omul Gheorghe Tănase. Adevăruri care merită și trebuie să fie cunoscute de noi, cei care l-am prețuit și cărora ne-a lăsat atâtea ctitorii și amintiri.
– Când l-ați cunoscut pe Gheorghe Tănase? Care a fost începutul prieteniei dumneavoastră?
– Eram ziarist aici, la Vaslui, iar prietenia noastră s-a înfiripat datorită faptului că eram implicat în activități culturale, care nu numai că-i plăceau și erau pe sufletul lui, dar chiar erau necesare. Organizam tot felul de manifestări spirituale, inclusiv Festivalul umorului, precum și mari spectacole. Eram regizorul spectacolelor festive dedicate lui Ceaușescu sau al celor de la 23 August, așa că, încetul cu încetul, domnul Tănase m-a agreat și ne-am apropiat.
– Cum ați ajuns de acasă, din Oltenia, la Vaslui?
– Soția mea era studentă la filologie în Iași, iar eu am vrut să fiu mai aproape de ea. Era în 1967, am crezut că vin pentru puțină vreme în aceste locuri, adică până termină soția facultatea, dar m-am îndrăgostit de Vaslui. Așa am ajuns să lucrez la Casa Raională de Cultură, care funcționa unde este astăzi Tribunalul Vaslui, iar director era, să își amintească vasluienii, profesorul Mihai Angheluță, apoi, cum am mai zis, la Casa creației populare, iar ulterior, în presa locală. M-am remarcat repede nu numai în rândul colegilor, ci și la partid. Așa a aflat de mine și Gheorghe Tănase, care era un iubitor de cultură și un mare sprijinitor al acesteia. A început să mă solicite să merg la București, să aduc teatre, concerte cu Tudor Gheorghe, cu Dumitru Fărcaș, marele taragotist al Clujului, cu muzica populară moldovenească etc. Uneori, chiar el îmi spunea ce piesă vrea să vadă, vorbeam cu conducerea teatrelor și programam spectacole la care Tănase era tot timpul prezent.
– Ce artiști preferați avea?
– Iubea toți actorii și foarte mulți cantăreți, artiști adevăraț, pe care, deseori, după spectacol, îi invita la el acasă ori locuri mai interesante, pentru a sta de vorbă, pentru a servi masa împreună. Trebuie să remarc aici marea sa prietenie cu regretatul Valentin Silvestru, care devenise aproape ca un membru al familiei. Asta a făcut ca Gheorghe Tănase să sprijine consistent Festivalul Umorului și a facă să se înființeze la Vaslui celebrul „Cenaclu al umoriștilor”, care foarte des prilejuia publicului vasluian întâlniri cu cei mai importanți scriitori de umor și artiști ai genului. El este și ctitorul marilor statui cu care acum ne mândrim. Nostim este faptul că, atunci când se jucau la Vaslui diverse spectacole și participa Gheorghe Tanase, erau mulți activiști care, deși nu erau mari amatori de teatru, veneau acolo ca să-i vadă „tovarășu’ prim” și se prefăceau că le place și lor teatrul. Pe vremea aceea era o activitate culturală excepțională la Vaslui. Venea lumea la teatru, nu exista să mai găsești bilete cu două zile înainte de eveniment. Lui Gheorghe Tănase îi placea plăcea mult când organizam sărbătoarea Plugușorului în fața Comitetului Județean de Partid. Îi aduceam urători cu obiceiuri de iarnă. Îi plăceau atât de mult pentru că era un om foarte sensibil. Iubea arta, iubea tot ce era de suflet. Uneori, venea chiar și la repetiții. Nu se exprima în termeni de profesionist, dar simțea unde ceva era fals și spunea: “Nu merge!”
|