[ortodoxia_e_Adevarul]

6.Afirmaţia din articolul 4: “Biserica a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea” nu are nicio bază istorică, fiind contrară postulatului biblic enunţat de către Sfântul Apostol Pavel, care spune: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10). Din această poruncă biblică vedem cămodul “dialogului” cu cei ce se separă de Biserică este mustrarea, nicidecum negocierea teologică. Despre dialogul ecumenic, sfântul Iustin Popovici afirmă că “«dialogul» contemporan al «dragostei», care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos este în realitate refuzul, pornit din puţinătatea de credinţă,sfinţirii Duhului şi credinţei adevărului(2Tesaloniceni 2,18), adică refuzul singureiiubiri de adevăr(2 Tes. 2,10) mântuitoare” [5].

Condamnând distincţia umanistă între dragoste şi adevăr, sfântul sârb canonizat pe 29 aprilie 2010 şi serbat de către Biserica Sârbă pe 1 iunie, avertiza: “există şi un«dialog al minciunii», atunci când cei ce dialoghează se înşală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolului… Nu există «dialog al dragostei» fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog este nefiresc şi mincinos” [6].Relaţia dintre Biserică şi schismatici şi eretici este descrisă şi de sfintele canoane ca oprimire a celor rătăciţi la Biserica Ortodoxă, nu ca o refacere în manieră sincretistă a unei unităţi creştine exterioare, deoarece unitatea creştinilor dreptslăvitori există şi este garantată în Biserica Ortodoxă aşa cum este ea acum. Astfel, canonul 45 apostolic spune: “Episcopul sau prezbiterul sau diaconul împreună cu ereticii rugându-se să se afurisească numai. Iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească” [7]. Acest canon arată clar limitele “dialogului cu cei înstrăinaţi de Biserică”. Canonul 46 apostolic prevede că dreptcredinciosul şi ereticul nu pot avea niciun fel de conglăsuire: “episcopul sau prezbiterul ereticesc botez primind sau jertfă a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?”.

Canonul 7 al Sinodului al II-lea Ecumenic este referenţial pentru modul în care trebuie condusă revenirea la Ortodoxie a ereticilor. Prima parte a canonului spune: “Pe cei ce din eretici se adaug la Ortodoxie (dreaptă slăvire), şi la partea celor ce se mântuiesc îi primim, după spusa urmare şi obicei. …îi primim dându-şi libele (adică mărturisirea credinţei) şi anatematisind pe tot eresul care nu cugetă cum cugetă Sfânta Soborniceasca şi Apostoleasca Biserica lui Dumnezeu. […]” [8]. Această hotărâre sinodală este reluată, întărită şi completată de către canonul 95 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, care reia aproapeverbatimtextul sinodului al II-lea. Din aceste canoane desprindem ideea devenire a ereticilor la Ortodoxie, de reprimire a lor în rândul dreptslăvitorilor care ţin dreapta credinţă, nicidecum de împreună participare a ortodocşilor cu ereticii la opera de redescoperire a unei unităţi creştine care să însemne altceva decât venirea la Ortodoxie a celor ce au plecat din ea.

7.Există o confuzie indusă în expresia “unitatea creştinilor”, reluată şi sub alte forme în text “refacerea unităţii pierdute a creştinilor” etc. Prin această expresie se încearcă transmiterea ideii că Biserica Ortodoxă participă la refacerea unităţii creştinilor, nu a “bisericilor” creştine. În felul acesta, se sugerează că mesajul Bisericii Ortodoxe se adresează membrilor celorlalte comunităţi creştine, nu comunităţilor în sine sau conducerii acestora. În realitate însă, relaţia Bisericii Ortodoxe, aşa cum o concepe acest document, este între conducerea Bisericilor Ortodoxe şi conducătorii acelor comunităţi eretice, nu între Biserica Ortodoxă şi cei ce vieţuiesc în interiorul acelor comunităţi.Declaraţia de la Toronto şi Constituţia CMB vorbesc despre dialoguri între “bisericile membre”, nicidecum între vreuna dintre ele şi membrii direcţi ai acelor “biserici membre”. Dialogul cu conducătorii acestor comunităţi eretice este zădărnicit de modul în care sunt concepute relaţiile ecumenice în cadrul CMB, şansele ca mesajul mântuitor al Biserici Ortodoxe să ajungă la credincioşii acelor comunităţi fiind nule. Mai mult, relativizarea la care este supusă Biserica Ortodoxă în cadrul Mişcării Ecumenice, unde este asimilată tuturor celorlalte comunităţi creştine, face ca niciuna dintre comunităţile eretice să nu mai poată să o vadă ca Biserică mântuitoare, ci doar ca pe încă o comunitate creştină oarecare.

8.Articolele 3 şi 5 ale Documentului 6 introduc o confuzie periculoasă între Sfintele Sinoade Ecumenice şi Mişcarea Ecumenică, lăsând să se înţeleagă faptul că Mişcarea Ecumenică ar fi cumva continuatoarea Sfintelor Sinoade Ecumenice, sau măcar că participarea ortodoxă la această mişcare s-ar face în spiritul degajat de aceste sinoade,ceea ce este fals. Articolul 3 spune că “responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate şi misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice”, ceea ce este adevărat, aplicat la unitatea Bisericii Ortodoxe şi la misiunea ei universală de a ţine Ortodoxia şi a o împărtăşi celor ce o caută. Când însă aceste cuvinte sunt folosite pentru a justifica participarea ortodoxă la Mişcarea Ecumenică, atunci ele sunt folosite într-un scop greşit.

9.Articolul 4 afirmă că “Biserica s-a străduit întotdeauna pentru refacerea unităţii creştine”, lăsând să se înţeleagă că s-a străduit pentru refacerea unităţii creştine aşa cum este ea concepută în general de Mişcarea Ecumenică,ceea ce este fals. Chiar şi cuvintele ecteniei “pentru pacea de sus şi pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor” par a fi folosite de către acest document în sens ecumenist, deoarece Biserica nu se roagă pentru unirea Bisericii Ortodoxe cu alte comunităţi eretice, ci pentru unirea tuturor oamenilor în cadrul Bisericii Ortodoxe, prin (re)descoperirea de către aceştia a adevărului de credinţă ortodox.

10.Există o confuzie în termeni în a doua parte a art. 4 şi în art. 5, unde se vorbeşte despre “participarea ortodoxă la mişcarea pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, care nu este în contradicţie cu conştiinţa Bisericii Ortodoxe, şi respectiv despre “scopul de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii primare şi a celor Şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor”. În aceste expresii se pare că asistăm la o dedublare a conştiinţei ortodoxe a celor care le-au conceput,deoarece,fie textul afirmă că mişcarea (Mişcarea Ecumenică) pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini are ca scop readucerea tuturor comunităţilor eretice la Biserica Ortodoxă, definită mai sus ca Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, fie autorii folosesc aici subtil concepţia ecumenistă potrivit căreia Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică (numită de Declaraţia de la Toronto “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”) este “Biserica primară”, care s-ar fi pierdut în mileniul al II-lea şi pe care Mişcarea Ecumenică încearcă să o regăsească.

Nu există nicio menţiune în vreun document al Mişcării Ecumenice din care să rezulte că această mişcare ar considera Biserica Ortodoxă drept Biserica lui Hristos, în care să se înfăptuiască “unitatea pierdută a creştinilor” prin revenirea acelora la Ortodoxie. De asemenea, surprinde faptul că se vorbeşte cu o stranie detaşare despre Biserica primară a celor Şapte Sinoade, de ca şi când aceasta nu ar fi însăşi Biserica Ortodoxă actuală. Peste tot în documentul 6 apare un limbaj dublu, de ca şi când acesta ar avea doi adresanţi: ortodocşii, pe de o parte, cărora li se adresează un mesaj în aparenţă ortodox, şi partenerii din Mişcarea Ecumenică, pe de altă parte, cărora li se transmite mesajul că Biserica Ortodoxă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în CMB.