[ortodoxia_e_Adevarul]

11.Articolul 6 al Documentului 6 a stârnit cele mai multe controverse, deoarece în acest articol se face o recunoaştere oficială a “denumirii istorice a bisericilor şi confesiunilor creştine heterodoxe”, cu care Biserica Ortodoxă nu se află în comuniune. Cei ce au încercat să explice acest document au afirmat că, deşi li se recunoaşte denumirea istorică acestor comunităţi, nu li se recunoaşte statutul teologic de “biserici”. Astfel de abordare este o transpunere în practică a premisei eclesiologice a Declaraţiei de la Torontocare prevede că “nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (TorontoII, citat în art. 19, Documentul 6) [9].O asemenea doctrină este inexistentă în cugetarea Sfinţilor Părinţi, în legiuirile bisericeşti şi în tradiţia Bisericii Ortodoxe, care concepe existenţa unei singure Biserici a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, continuatoarea Bisericii Apostolilor, a Bisericii celor Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice.Recunoaşterea statutului de “biserici” pentru confesiunile creştine eretice înseamnă recunoaşterea ca întemeiate a motivelor pentru care acestea s-au autodenumit sau au fost denumite în istorie “biserici”.

Formularea unei astfel de doctrine poate fi înţeleasă şi din perspectiva altei premise eclesiologice a Declaraţiei de la Toronto, care stipulează că „bisericile membre recunosc în celelalte biserici elemente ale Bisericii adevărate” (Toronto IV.5). Acceptarea faptului că aproape toate confesiunile creştine eretice se numesc “biserici” reprezintă de fapt o acceptare avestigia Ecclesiae, pe care acestea le-ar avea. Recunoaşterea “denumirii istorice de biserică” ereticilor şi schismaticilor este contestatăavant la lettrede către Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Bisericăîn care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»” [10](s.n.).

Din acest text vedem că termenul “biserică” nu poate fi folosit pentru a numi ereziile, chiar şi atunci când îl folosim “propriu vorbind şi adevărat”, adică în sensul său literal (din limba greacă) de “adunare”. Faptul că trebuie să întrebăm de “biserica sobornicească” (ortodoxă) înseamnă că termenul nu poate fi folosit nici măcar din eroare pentru erezii, pentru a nu induce în eroare pe cei nefamiliarizaţi cu doctrina creştină.

12.În continuarea art. 6 se spune că “relaţiile Bisericii Ortodoxe cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, preoţie, har şi succesiune apostolică”. Ce înseamnă mai precis “clarificarea” eclesiologiei, când celelalte membre participante la CMB au impus deja propria eclesiologie mişcării ecumenice înseşi?

Cum se poate face această clarificare când niciuna dintre membrele CMB nu este ţinută de obligaţia de a-şi revizui propria eclesiologie?Ce anume ar putea fi acceptabil în relaţia dintre Bisericile Ortodoxe şi aceste comunităţi în privinţa eclesiologiei, când, în realitate,ele ar trebui să renunţe la propria viziune eclesiologică şi să revină la eclesiologia ortodoxă, sau, ca să folosim exprimarea documentului, ar trebui să îşi clarifice eclesiologia în aşa măsură încât ea să devină deplin ortodoxă, pentru ca între ele şi Bisericile Ortodoxe să existe o relaţie reală? Ce fel de clarificare poate exista în privinţa Tainelor, harului, preoţiei şi succesiunii apostolice, când aceste comunităţi au o învăţătură total opusă celei pe care o are despre aceste doctrine Biserica Ortodoxă? Cum rămâne cu celelalte aspecte fundamentale ale învăţăturii dogmatice a Bisericii, care despart Biserica Ortodoxă de toate aceste confesiuni eretice (mariologia, cinstirea Sfintei Cruci, cinstirea moaştelor şi a sfinţilor, acceptarea Tradiţiei, acceptarea faptelor bune ca necesare mântuirii etc.)?

13.Articolul 8 lasă impresia că acţiunea de participare la Mişcarea Ecumenică a Bisericilor Ortodoxe se află sub directa binecuvântare a Duhului Sfânt. Ba mai mult, impresia este că Duhul Sfânt este implicat direct în lucrarea de dialog din cadrul Mişcării Ecumenice: “Duhul Sfânt, Care constituie întreagă instituţia Bisericii va plini cele cu lipsă”. Dat fiind faptul că există un adevărat curent de gândire în interiorul Bisericii Ortodoxe, susţinut de sfinţi canonizaţi, teologi de renume mondial, duhovnici de mare trăire spirituală şi de foarte mulţi credincioşi de rând, care consideră ecumenismul ca erezie, putem spune că această afirmaţie care sugerează participarea Duhului Sfânt la procesul de dialog din cadrul MEpoate fi considerată o hulă împotriva Duhului Sfânt(cf. Mt. 12,28, 31-32).

14.În articolul 11 al Documentului se spune că metodologia dialogurilor ecumenice “presupune informarea corespunzătoare a întregii Biserici (plerome) despre evoluţia diferitelor dialoguri”. În realitate, această informare nu a existat până acum la nivelul pleromei, ea fiind restrânsă la un grup select de teologi, studenţi în teologie etc., cărora li s-a făcut o prelucrare favorabilă a acestor evoluţii ale dialogurilor. Acest lucru se verifică cel mai bine în răspunsul foarte hotărât pe care pleroma îl dă în zilele acestea, pe măsură ce ia cunoştinţă de adevărul implicării Bisericilor Ortodoxe în Mişcarea Ecumenică.[...]