[cristiboss56]

„Smerit, fără de răutate, blând şi fără vicleşug, paşnic, părinte, mai presus de om, cu adevărat, în trup stricăcios fără stricăciune, locaş vrednic lui Dumnezeu te-ai făcut, luând de la Dânsul daruri de tămăduiri şi nouă izvorându-le”, aşa zugrăveşte chipul sufletesc al Sfântului Dimitrie cel Nou una dintre cântările din slujba închinată sfântului. Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucu*reștilor, ale cărui moaște se află în Catedrala Patriarhală, este sărbătorit la 27 octombrie pe Colina Bucuriei din Capitală.
La racla lui au îngenuncheat, de peste două sute de ani, şiruri de strămoşi şi credincioşi ai noştri, căutând la el ajutor, alinare de necazuri şi suferinţe, izbăvire din nevoi, aşa cum căutăm şi noi astăzi, și nu numai o dată şi-a arătat sfântul puterea şi mila sa. Sfântul Dimitrie cel Nou a trăit în veacul al XIII-Iea. S-a născut în localitatea Basarabi, aşezată pe râul Lom, un afluent al Dunării, în apropierea oraşului Ruse din Bulgaria.
Părinţii lui erau oameni săraci, care nu l-au putut da la învăţătură, de aceea de mic a fost nevoit să-şi câştige el însuşi cele necesare traiului. Ani în şir a păscut vitele şi oile ţăranilor din sat, pe colinele din preajma Dunării şi pe văile înverzite ale râului Lom. În duminici şi sărbători a luat parte alături de părinţi şi de ceilalţi credincioşi la slujbele săvârşite în biserica satului. Atmosfera de viaţă autentic creştină din familie, ca şi învăţăturile pe care le auzea la biserică l-au făcut să fie blând şi milostiv cu toţi semenii săi.
Mânat de iubirea pentru Dumnezeu spre monahism
Cunoscând pe unii călugări din mănăstirile din apropiere, a aflat de viaţa îmbunătăţită pe care o duceau aceştia, departe de lume şi de grijile ei. Pe măsură ce creştea cu vârsta şi cu înţelepciunea, s-a trezit în el dorul după viaţă monahală. De aceea aceea a părăsit lumea şi s-a călugărit într-o mănăstire din apropiere. S-a aşezat într-o peşteră săpată în stâncă, pe malul râului Lom. Acolo a petrecut ani în şir în post aspru, înfrânare şi rugăciune, izolat cu totul de lume şi chiar de ceilalţi monahi. Nu se ştie câţi ani a trăit în această peşteră şi nici cum îşi agonisea cele necesare traiului, după cum nu se ştie nici data trecerii sale la cele veşnice.
Se spune în viaţa lui că, pe când şi-a simţit sfârşitul aproape, a venit pe malul Lomului şi s-a aşezat între două lespezi de piatră ca într-un sicriu. Şi astfel şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu.
Mulţi ani nimeni n-a ştiut de trecerea la cele veşnice a sfântului. Dar în urma unor ploi puternice au căzut în apa Lomului şi cele două lespezi de piatră în care era adăpostit trupul cuviosului. Acesta a fost acoperit de nisip şi de prundiş, rămânând iarăşi o bucată de vreme neştiut de nimeni în albia râului Lom. Moaştele sfântului n-au fost atinse de putreziciune. Într-o noapte, Cuviosul Dimitrie s-a arătat în vis unei tinere care suferea de o boală grea, căreia i-a spus că dacă părinţii ei îl vor scoate din apă va fi tămăduită de boală. Tânăra a povestit părinţilor visul ei şi împreună cu aceştia şi cu alţi credincioşi din sat s-au îndreptat spre locul pe care însuşi cuviosul îl arătase în vis acelei tinere. Şi căutând cu stăruinţă au aflat cinstitul trup al Cuviosului Dimitrie întreg şi neputrezit. Binecredincioşii creştini din localitate, împreună cu preoţii, au dus cinstitele moaşte în biserica satului. Tânăra bolnavă, atingându-se de ele, şi-a recăpătat de îndată sănătatea.
Vestea despre aflarea cinstitelor sale moaşte s-a răspândit curând atât în localităţile din sudul Dunării, cât şi în cele din nordul ei. Numeroşi credincioşi de pe ambele sale maluri se îndreptau spre locul unde erau sfintele moaşte pentru a se închina şi a cere sfântului ajutor. Tradiţia spune că unul din domnii Ţării Româneşti a ridicat în sat o biserică nouă, în care au fost aşezate moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou spre a fi cinstite de credincioşi.
Moaştele sfântului au rămas acolo aproape cinci secole. Între anii 1768 şi 1774 a avut loc un război între ruşi şi turci, purtat şi pe pământul românesc, dar şi în sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei de astăzi.
Primit cu mare evlavie în Ţara Românească
Generalul rus Petru Saltâcov a ajuns cu armata sa în localitatea Basarabi. Pentru ca cinstitele moaşte să nu fie profanate de ostaşii turci musulmani, generalul a poruncit ca ele să fie duse în Rusia. Ajungând racla cu sfintele moaşte în Bucureşti, un negustor bogat, cu numele Hagi Dimitrie, precum şi Mitropolitul Grigorie II al Ţării Româneşti au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaşte ale Sfântului Dimitrie cel Nou Mitropoliei ţării, ca o mângâiere pentru pagubele materiale şi suferinţe îndurate de români în cursul acelui război. Ascultându-le dorinţa, moaştele au fost aşezate cu mare cinste în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, în iulie 1774. Mâna dreaptă a sfântului a fost trimisă, totuşi, la Kiev.
Sfântul Dimitrie a fost primit cu mare bucurie și evlavie în Ţara Românească. Aducând multe binecuvântări orașului și țării, evlavia credincioșilor față de acesta a crescut mereu.
În vremea lui Vodă Caragea, sfântul a izbăvit oraşul de ciumă, fiind cuprinse mahalale întregi de această molimă. Locuitorii nu aveau nici o şansă de supravieţuire. Ciuma a omorât mulți oameni. Doar scoaterea moaştelor Cuviosului Dimitrie pe străzile Bucureştilor a făcut să înceteze această boală. Atunci, pentru numeroasele vindecări, a fost declarat ocrotitor al oraşului Bucureşti.
Istoria Capitalei vorbește de un alt fapt minunat petrecut în timpul Primului Război Mondial, când un grup de soldaţi bulgari a încercat să fure moaştele Cuviosului Dimitrie. Noaptea, într-un moment de neatenţie, au intrat în catedrală, au luat moaştele şi au plecat cu ele către Dunăre, sperând că pot trece dincolo, în teritoriul bulgar. Dar, din senin, o ceaţă deasă i-a înconjurat pe soldaţii bulgari, care nu mai știau în ce direcție este drumul. Acest fenomen neașteptat al naturii a ajutat pe autorităţi şi soldaţii germani să îi ajungă, salvând astfel moaştele Cuviosului Dimitrie și aducându-le din nou în catedrală, unde au fost aşteptate cu entuziasm și dragoste de toţi bucureştenii.
În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului său în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a și făcut, printr-o slujbă specială, în 27 octombrie 1955.
Bunătate, blândeţe, compătimire şi iubire nesfârşită faţă de toţi oamenii şi faţă de toate făpturile lui Dumnezeu sunt virtuţile care au ridicat pe un umil păzitor de vite pe treptele sfinţeniei şi au făcut din el un sfânt încununat cu slavă în ceruri şi cinstit de mulțime de credincioşi pe pământ. Aceasta este mai ales lecţia pe care ne-o dă Dumnezeu prin viaţa minunată a sfântului pe care-l sărbătorim la 27 octombrie. A fost un sfânt al smereniei, al bunătăţii şi al milostivirii, virtuţi care au fost totdeauna în mare cinste la binecredincioşii noştri creştini.