Există două gesturi pline de tâlc pe care unii sărmani le fac la vederea unei rase călugărești: scuipatul într-o parte și mâna dusă la prohab. Întâiul este exact inversul primirii împărtășaniei, cel de-al doilea reiterează proto-gestul adamic…
Dincolo de vulgaritatea lor infantilă, ambele atestă fără putință de tăgadă scandalul, stress-ul vizual - dar îndeosebi metafizic - pe care apariția unui călugăr sau a unei călugărițe îl provoacă lumii contemporane.
Pentru cei ce nu au de-a face cu Biserica, această atitudine umorală rămâne fără urmări în planul reflecției. Cu totul altfel stau lucrurile pentru lumea adunată într-un fel sau altul între zidurile lăcașului de cult.
Dacă în vechime funcționa o definiție precisă a categoriilor de persoane care în mod legitim pot participa la sfintele slujbe (credincioși, catehu-meni, energumeni), biserica zilelor noastre ne oferă un spectacol uman infinit mai pestriț. Făcând abstracție de masa de gură-cască, cerșetori, amatori de folclor etc, ne vom referi - grosso modo - la două tipologii, oarecum mai individualizate:
1) prea-cucernicii - exponenții unei mentalități de tip fariseic;
2) liberalii - exponenții unei mentalități de tip saducheic (paradigma new-age).
Ambele categorii au în comun refuzul de a asuma pe de-a întregul Tradiția bisericească. In vreme ce primii sunt motivați de un duh corporatist, cripto-protestant, pentru cei din urmă Ortodoxia prezintă un interes îndeosebi cultural. Cei dintâi sunt promotorii unei vulgate a „credinței pe înțelesul tuturor”; ceilalți, dimpotrivă, cultivă reflecția abundentă, „aleasa teologhisire”.
Chiar dacă îmbracă expresii diferite, atitudinea față de monahism atât a „liberalilor”, cât și a „prea-cucernicilor” este una singură: întrucât nu pot fi cu totul eliminați din „decorul” ecclesial, călugării trebuie așezați într-o postură cât mai inactuală, de eficiență minimală, dacă se poate zero. Prea-cucernicia îi va proiecta așadar într-o idealitate radicală. Le va aloca o „evlavie” absolută atâta timp cât aceștia rămân „pe soclu” și nu apleacă urechea la frământările cetății.
La rândul lor, „liberalii” se vor arăta dispuși să le tolereze proximitatea cu condiția să o „filtreze” în prealabil prin grila unui discurs egalitar: OK! Călugării băieți simpatici, curăței, inofensivi, care nu au altceva de făcut decât să „iubească” generic și în condiții de asepsie o umanitate pe care o lasă să-și vadă de ale sale.
“Monahismul și căsătoria sunt cei doi versanți ai Taborului” - spune Paul Evdokimov. Și o grămadă de „firi simțitoare” s-au grăbit să înșface nada: monahismul, prin urmare, este o alternativă la căsătorie. Călugării au versantul lor, noi pe al nostru. Dacă lucrurile ar sta în felul acesta, freamătul tensionat (pentru unii de-a dreptul disconfortul) pe care îl provoacă apariția unui călugăr n-ar avea însă o justificare serioasă.
Realitatea este însă cu totul alta. Chiar dacă din rațiuni de ordin istoric diferitele mădulare ale Bisericii s-au „specializat” și funcționează în regim instituțional, aceasta este și va rămâne un organism unitar. Și în orice organism viu, competențele diferitelor organe se distribuie pe principiul sincroni-cității, al simfoniei! Ele sunt împreună-lucrătoare, nu echivalente!
Într-adevăr, vocația monahală are un caracter intranzitiv („Nu toți pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat” - Matei 19,11). Nu însă și orizontul de așteptări pe care experiența monahală îl dezvăluie firii omenești în ansamblul ei.
Din acest motiv, nu rămânem indiferenți, nu ne lasă reci prezența unui călugăr: jertfa lui, crucea pe care acesta a ales să o poarte nu îl privește numai pe el! Ea este pe deplin coerentă cu jertfa, cu crucea fiecăruia dintre noi, dacă am ales - sau nu - să o purtăm.
Monahismul este avangarda corpului ecclesial. Asemenea oricărui alt om, călugărul este rod al unirii conjugale. îmbrăcând marele și îngerescul chip, el dezvăluie însă chipul pe care toți, bărbați sau femei, îl vom îmbrăca la rândul nostru în împărăția Cerurilor. Ieșind din rândurile mirenilor căsătoriți (ponderea numerică a drept-slăvitorilor), el le face arătat, manifest, sensul eshatologic al conjugalității.
Nu avem, așadar, nici un motiv să privim chiorâș monahismul. El nu destabilizează instituția matrimonială, nici nu îi subminează temeiurile metafizice. Iar dacă ne simțim totuși agresați, în forul lăuntric, la apariția unui călugăr, înseamnă că opțiunea, adevărata noastră opțiune, corespunde într-o măsură mult mai mică decât ne place să credem declarațiilor din care obișnuim să ne confecționăm propria imagine de sine…
:|
|