Citat:
În prealabil postat de Mihnea Dragomir
Cand simt pornirea sa spun o vorba buna unui amarat este o gratie actuala (=har lucrator) care lucreaza in mine. Acolo unde nu exista nicio gratie actuala, tot ce iese de pe buzele mele este injuratura.
|
Pornirea aceasta ar putea oare sa aiba si alte resorturi?
Intreb asa, intrucat e cunoscut ca unii oameni au din fire o inclinatie binevoitoare, dupa cum altii isi formeaza trasaturi de personalitate pro-semeni (altruism, etc.) dealungul vietii (prin educatie si autoeducatie, prin tot felul de intamplari, asa cum le-au trait si perceput).
Apoi, e dovedit ca mai apar si erori in functionarea mintala si comportamentala a unui om. Mare increngatura fiind mintea omului, chiar a celui mai "simplu". Se poate intampla, astfel, ca in virtutea unor factori precum oboseala, context, amorsa prealabila etc., sa te trezesti ca tragi o injuratura sau, dimpotriva, ca faci un act binevoitor care te poate mira... Nu tot ce consideram constient si voluntar, nu tot ce se supune constiintei noastre morale, se si impune in comportamentul nostru.
A considera ca totul atarna de vointa si optiunile noastre morale e o exagerare, numita voluntarism, respectiv moralism.
Si mai am o nelamurire, Mihnea: harul lucrator, pe care il gaseai la originea actiunii binevoitoare catre semenul necajit, impune automat o actiune anume din partea noastra?
E obligatoriu ca omul sa dea curs harului? E un determinism absolut aici, fara nici o libertate decizionala din partea omului?
Ma intreb toate astea intrucat argumentele teologice imi par uneori prea generale, chiar vagi, in ciuda valorii lor incontestabile pe care o intrezaresc deja. E posibil, totodata, imi spun, ca argumentul teologic sa aiba dedesubturi care mie imi scapa cu desavarsire.