Am ezitat o vreme daca sa continui sa postez pe unul dintre topicele incinse de orgolii, sau in alta parte. Ce-i drept am incercat si acea varianta, dar spiritele raman incinse, desi postul a inceput deja. Si pentru ca a inceput, poate n-ar strica o pregatire pentru spovedanie...
Am mai spus-o si cu alte ocazii, iar acum cu atat sunt mai convins de sfintenia Parintelui Paisie Olaru. Am urmarit toate conferintele Parintelui Rafail Noica, despre Parintele Sofronie, caruia i-a fost ucenic si care a intrat in randul sfintilor. Atat de patrunzator vorbeste despre el incat nu poti sa nu fii miscat si cu adevarat convins ca Parintele Sofronie a fost cu adevarat un om sfant. Si totusi, nici nu stim ca avem chiar aici, in preajma noastra un Parinte care a fost cel putin la inaltimea sfinteniei Parintelui Sofronie. Am fost in doua randuri si am privegheat la mormantul Parintelui Sofronie. Nimic nu ma grabea, nimic nu-mi tulbura prezenta, fiind singur cu gandurile mele. Nu asteptam si nu cautam sa se intample ceva anume, fiindca nu eram acolo pentru a mi se indeplini o dorinta, ci fiindca eram in acea lume doar pentru o vreme, si acel loc era de departe cel mai plin de sfintenie, dupa parerea mea. Nu voiam sa pierd acele sanse. Era ca si cum as trece prin Grecia, si nu m-as opri la Sf Nectarie, sau Sf Ioan Rusu...
In cimitirul din Sihastria, era mereu cate cineva la crucea parintelui Cleopa... Multe femei veneau, se asezau un genunchi si plangeau in hohote... M-am asezat undeva la distanta pe o banca, aproape fara ganduri, dar cu toata pacea in suflet. Un monah se strecura printre cruci, adaugand ulei in fiecare candela, si avand grija ca tote sa fie curate si aprinse... Si deodata, fara motiv, am fost coplesit de o smerenie care n-o mai simtisem niciodata in acel fel. Imi venea sa plang, dar nu isteric, nu patimas, ci undeva in interior, in adancul inimii... Parca era o boare de iubire care-mi coplesea intreaga fiinta, si care venea de undeva... Directia era catre mormantul Parintelui Cleopa, si m-am ridicat apropiindu-ma incet, in timp ce plangeam aparent fara motiv... Si cu cat ma apropiam, cu atat sentimentul era mai puternic. Am ocolit crucea Parintelui Paisie, dand sa ma apropii de cea a Parintelui Cleopa. Si totusi, NU de acolo venea acea "adiere", ci chiar de la Parintele Paisie... Nu stiu cat a durat totul. Poate 2 minute, poate 3, poate 5... Nu stiu... Dar as fi vrut sa nu se mai ternine... Am sarutat crucea si am multumit lui Dumnezeu pentru tot. Dar eu nu eram acolo sa cer ceva, sau sa caut ceva... Eram... in trecere... De-atunci, pentru mine, Parintele Paisie Olaru, nu are egal intre duhovnicii Romaniei. Pentru mine! Din fotografia inramata, si asezata pe birou, ma priveste zilnic, cu ochi usor dojenitori si mainile impreunate... Mi-e atat de drag incat nu stiu cum sa-i fac mai mult loc in inima mea, ca parca niciodata nu-i deajuns... Acum am gasit ceva nou despre Parinte. Si cum e timpul postului si al spovedaniei, si cum as dori ca duhul pacii sa se aseze macar pe durata postului, pe forumul nostru... ortodox, as zice sa lasam orgoliile, sa nu ne mai facem tulburare unii altora, ci sa privim mai mult in interiorul nostru, ca avem ce vedea!...
Iata si mesajul de care vorbeam:
http://www.ganduridinierusalim.com/d...intele-paisie/