[cristiboss56]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

„Dincolo de inocenţă, e alunecare!” Cred că fiecare dintre noi ajungem destul de devreme în viaţă să avem această reflecţie pe care o considerăm personală, când de fapt ea vine de la Adam, iar Dumnezeu ne-o şopteşte discret, la timpul potrivit. Oare cât timp consimţim să „alunecam” şi cum credem că putem recupera mila şi dragostea lui Dumnezeu, conştienţi fiind că, prin „alunecare”, nu mai putem vorbi de o relaţie sinceră şi reciprocă?
Greşeala, sau căderea în păcat!... Iată o alchimie bizară şi atât de fascinantă în lucrarea lui Dumnezeu pentru îndreptarea omului sau a lumii!... Diavolului îi este îngăduit să urzească păcate, iar Dumnezeu le transformă cu măiestrie și delicatețe, cu milă şi răbdare în miracole cu totul ziditoare. Putem să punem pe seama lui Dumnezeu, ispita sau păcatul? Nu, nici vorbă, dar „lucrarea” păcatului, (şlefuirea, transformarea, metamorfozarea divină) pentru ca el să devină grâu din neghină, fără îndoială că Lui I se datorează.
Faptul că mai trăim, înseamnă că încă mai sunt drepţi pe lume. Sau poate că numărul celor buni raportat la cei răi să fie total nesemnificativ și nesatisfăcător, dar din altă parte să vină mila și răbdarea lui Dumnezeu. Ne trebuiesc ani mulți pentru a înţelege cel mai copleşitor merit pe care l-a avut Preasfânta Fecioară din momentul în care arhanghelul Gabriel i-a adus mesajul Bunei-vestiri: „Iată roaba Domnului! Fie mie, după cuvântul tău!” La prima vedere, acceptarea acestei misiuni, pare a fi pusă doar pe planul măreției divine: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată. Ascultă fiică și vezi, și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău. Că a dorit Împăratul frumusețea ta, că El este Domnul tău.” – Ps. 44. De fapt rolul Preasfântei a fost exact opusul măreției. Nu mai punem în balanță dacă a conștientizat sau nu în acel moment, riscul de a fi ucisă cu pietre prin legea lăsată de Dumnezeu lui Moise, ci simplu fapt că tocmai pe seama ei se găsise Dumnezeu să facă pace cu omul. Dumnezeu este TOTUL! Cum să atingi tu, omule, zămislit din lut, Infinitul? Cum să crezi tu, om slab și muritor că poți fi EGAL cu Dumnezeu, din moment ce ți-a încredințat ție rolul de Mamă? Această stare de smerenie absolută și cu adevărat desavarșită, nu avea s-o mai părăsească niciodată, pe cea Binecuvântată. Smerenia omului obișnuit, chiar și a sfinților, vine dintr-o mustrare a conștiinței pentru o viață în păcat sau lipsită de acele osteneli la care se aşteaptă Dumnezeu de la noi. Iar această mustrare a constiinței, aducătoare de smerenie, nu poate fi desavarșită și cu atât mai puțin continuă. Ea apare spontan, are o intensitate mai mare sau mai mică și durează un timp oarecare lăsând mai apoi loc vieții obișnuite. De la Maica Domnului, gândul smerit nu mai putea pleca. Dumnezeu era în interiorul ei, iar acest gând nu avea cum s-o mai părăsească în vreun fel. Devenind mai apoi Mamă, cu atât mai bine putem înţelege, fiindcă orice mamă sănătoasă de pe lume nu-și poate lua gândul de la puiul ei. Iar „Puiul” ei era Împăratul și Mântuitorul lumii. O mamă nu se mândrește în fața copilului, ci se sacrifică pe sine, oferind tot ce are mai bun și mai sfânt. Poate tocmai de aceea, orice mamă, în principiu, poate fi considerată o sfântă, prin puterea ei de dăruire până la sacrificiu total. Poate tocmai de aceea, ar trebui să o consideram pe Mama lui Iisus, propria noastră mamă, față de care nu ne-am ascuns niciodată și în care am avut deplină încredere. Poate de aceea ar trebui să insistăm cât mai mult cu gândul asupra a ceea ce a fost în sufletul Sfintei Fecioare pe durata întregii ei vieți și astfel vom reuși să cunoaștem o foarte mică fărâmă din Harul lui Dumnezeu, care nu e altceva decât sfânta înţelepciune.…

În dragostea sa profundă pentru Maica celor vii, Sfântul Siluan Atonitul scrie: „Când sufletul este pătruns în întregime de dragostea lui Dumnezeu, oh!, totul este atât de bine, totul se umple de dulceaţă şi de bucurie! Dar, chiar şi atunci, nu scăpăm mâhnirii adânci, şi cu cât este dragostea mai mare, cu atât mai adâncă este întristarea.
Maica Domnului nu a păcătuit niciodată, nici măcar printr-un singur gând, şi nu şi-a pierdut niciodată harul, dar ea de asemenea a avut de îndurat mari mâhniri. Când se afla la picioarele Crucii, durerea sa era vastă cât oceanul. Durerile sufletului său erau incomparabil mai mari decât cele ale lui Adam când a fost gonit din Rai, pentru că dragostea ei era, de asemenea, incomparabil mai mare decât cea a lui Adam. Şi dacă ea a rămas în viaţă, este doar pentru că puterea Domnului a ţinut-o, căci Domnul voia ca ea să vadă Învierea Sa, şi ca după Înălţarea Sa ea să rămână pe pământ pentru a mângâia şi bucura pe Apostoli şi noul popor creştin”.