[ioan67]

Am fost dăscălit încă de mic, atât de mama cât şi de tata, să fiu receptiv la frumuseţe. Ei erau oameni frumoşi, oameni ai frumuseţii şi voiau să cunosc şi eu bucuria de trăi frumuseţea, în frumuseţe.
Mama, ceva mai îngăduitoare mereu, se mulţumea să mă pună în contact firesc cu frumuseţea. Că doară mă purta adesea la sân şi îmi glăsuia cu vocea ei ca un cântec dulce...:) Nimic nu era mai frumos decât să cânte mama, îmi amintesc...
Tata, însă, era mai pretenţios: el îmi cerea depotrivă să smulg frumuseţea şi să fiu prezent în contactul cu ea. Nu admitea să fiu leneş, nesimţit, nepăsător, lipsit de vigilenţă, chiar, în preajma lucrului frumos. Pentru el, care era un estet(ist), bănuiesc că frumuseţea se zbătea undeva între idol şi Dumnezeu... Sau, poate, i-o fi fost chiar cruce.
Fiind crescut aşa, am înţeles mai târziu un lucru: nu ştim să trăim în preajma iubirii şi în iubire. Poate că lucrul cel mai greu pe care îl năzuim astăzi este tocmai cel mai firesc: să primim iubirea. Despre a o dărui nici nu mai pomenesc...
Ca urmare, când spun că îmi pasă mai puţin de o nouă neregulă şi mai mult de regulile cele bune pe care noi le-am încălcat de mii de ori, spun de fapt că
înainte de a ne teme de rău, s-ar cuveni să luăm aminte cât de mult am batjocorit binele.
Ne temem de dracu înainte să Îl fi iubit pe Dumnezeu, înainte de a primi cum se cuvine dragostea Lui.
Nu de lucrarea răului mă tem eu, ci de refuzul de a fi dat curs, în întreaga mea viaţă, chemării şi lucrării binelui.
Nu frica mă reţine şi mă judecă deja, ci refuzul iubirii, de care devin tot mai mult conştient.
Când noi, ca popor, am avut toate bunătăţile care se puteau închipui (şi ce bunătate mai mare decât un mod creştinesc de a fi, moştenit de la înaintaşi, am fi putut avea?) şi le-am batjocorit, lepădîndu-le pentru poşirca vremurilor ăstora de "libertate", când noi ne-am dat după legi străine, după mentalităţi cu totul nefireşti şi nespecifice nouă: cum de suntem acum atât de preocupaţi de legiferarea nu ştiu cărei trăznăi?

De-o vreme, iertat să fiu de mărturisire, îmi spun că nu ar fi îngăduit Dumnezeu încercarea aceasta dacă noi nu o meritam din plin...
Şi în loc să vedem unde anume am greşit, profitînd de prilejul că Domnul ne-a mai dat un semn, şi să îndreptăm fiecare şi cu toţii laolaltă greşalele noastre, fructificînd astfel "portiţa" lăsată de Domnul în această ispită (căci Domnul nu dă ispita fără să dea totdată şi ieşirea din ea), noi ce-am făcut? Orbi şi surzi, ne-am încordat voiniceşte şi, ca şi cum am fi voit să ne arătăm vrednicia, am adunat toată împotrivirea noastră pe aproapele păcătos.
Să ne fi făcut mai întâi căinţa şi pocăinţa, ca popor, pentru multele noastre fărădelegi - şi aşa să-i fi întâmpinat pe cei "răi".
Dar aşa, procedînd cum am procedat, mă tem că încă mai mult ne-am cufundat şi ne-am îndepărtat de noi înşine şi de Dumnezeu.