Colegule, noi am mai avut în trecut unele dispute (nu știu cât de folositoare, însă mie mi-au dat de lucru, m-au făcut să reflectez ceva mai serios la chestiunile astea) pe tema dogmelor și a canoanelor.
Îmi amintesc că îți repetam: dogmele sunt vii, canoanele sunt fapte de viață încifrate în slove etc.
Toate ale Bisericii s-au fixat în scris și în ritual tocmai pentru că au fost validate de viața concretă a credincioșilor. Ceva care s-a dovedit folositor pentru pocăință și, implicit, pentru mântuire și devenire întru Hristos - orice ar fi fost acesta nu s-a pierdut, ci s-a transmis mai departe urmașilor. Dogmele sunt expresia cea mai înaltă a sfintei viețuiri.
Ca urmare, dacă vorbim de dogme și canoane, să nu ne închinăm la ele (cum bine cred că zice Mihnea) ci la viața sfântă a celor care au dat mărturie prin ele. Și astfel, cuplîndu-ne noi la viața de dincolo de slove (iar nu rămânînd la litera moartă, la semn și la logica ei formală), ne îmbunătățim propria viață și lăudăm pe Dumnezeu.
Dacă vedem sfințenie în canoane, asta cred că e mai întâi pentru că sfântă a fost viața celor care le-au fixat în scris.
Dacă vedem sfințenie în dogme, asta e pentru că viața sfântă a dus la formularea dogmelor.
Nimic din ale Bisericii nu a fost fixat dacă, mai întâi, nu a fost trăit și dovedit ca lucrare a Domnului în oameni.
S-a spus "anatema" nu prin raportare la textele respective, ci datorită respingerii de către unii a vieții care se fixase, cumva, în slovele acelor texte...
Deci, de voim să reaprindem duhul vieții care luminează dogmele și canoanele, cred că mai întâi trebuie să fim străvăzători prin acele texte, ajutîndu-ne de lumina propriei noastre vieți îmbunătățite ca să întrezărim măcar un crâmpei din viețile sfinților acelora, autori...
|