Citat:
În prealabil postat de Anna
Am cateodata o stare ciudata pe care mi-e foarte greu sa o explic. La un moment dat a fost asa de grav, ma simteam atat de anormal incat m-am gandit ca am ceva boala mintala grava, schizofrenie sau ceva si am mers la medic, dar au spus ca sunt doar usor deprimata. Nu au gresit pt ca eram chiar deprimata, dar starea aceasta cred ca e ceva adiacent, nu se confunda cu depresia.
Problema e ca e foarte greu in cuvinte sa explic starea. E ceva de genul ca sunt singura in mine insami si chiar daca pot comunica in cuvinte/gesturi etc de fapt nu intru in comunicare cu celalalt. Dar nu numai atat, dar nici macar ca eu as putea intelege pe celalalt, sau ceva de genul ca noi oamenii intre noi nu comunicam deloc, ci fiecare intretine o iluzie, dar nici macar iluzia nu e comuna, a mea nu e la fel cu a ta, si asa mai departe. Asa in cuvinte suna doar ca o teorie, dar in realitate e o stare. E tare greu sa explic.
Macar de as avea un diagnostic :)
|
Filosofic vorbind, de multe ori cam asa stau lucrurile, practic insa avem acea doza de optimism cu ceva indiferenta, o doza de speranta si autoiluzionare, care ne face ca dpdv afectiv sa ignoram aceast latura a realitatii.
Si atat timp cat realitatea nu e prea traumatizanta si cocktail -ul de mai sus intr-o doza suficienta, treaba functioneaza.
Duhovniceste vorbind, tratamentul consta in a cultiva o stare de daruire fata de cei din jur si mai putin a asteptarilor care le avem de la ei, asteptari care se pot dovedi o sursa de reale frustrari.
A darui insa devine dragoste la un moment dat si o sursa de adevarata implinire sufleteasca.