[ioan67]

Ne-am aştepta, probabil, în virtutea educaţiei noastre şi a experienţelor de viaţă pe care le-am trăit fiecare, să găsim ca "normală" nevoia de afecţiune (dragoste, simpatie, ocrotire, protecţie, îngrijire etc.) a unui om. Normală şi necesară pentru a fi oameni, întrucât considerăm că un om fără nevoi afective este o imposibilitate, teoretic şi practic.
Iar în cazul când suntem ispitiţi să credem că unii oameni nu mai au nevoie de afecţiune din partea semenilor (cum ar fi, după opinia unora, cazul sfinţilor, care se bucură doar de mângâierea Harului şi a Persoanelor Cereşti), suntem siliţi să conchidem că nici ei nu trăiesc în afara iubirii. Dimpotrivă, înţelegem că ei au parte de o iubire mult mai înaltă şi mai nobilă, anume de însăşi Iubirea lui Dumnezeu, experiată direct în deplină lumină a conştiinţei şi în adâncul inimii lor, fără vreo urmă de îndoială.
Pentru cei dintre noi care sunt şi care se voiesc, încă mai autentic, oameni creştini - cu atât mai mult este firesc şi mântuitor să înţelegem pe om primind şi oferind afecţiune. "Dumnezeu este Iubire", ne descoperă Apostolul Ioan Evanghelistul, acesta fiind cunoscut tocmai ca "ucenicul cel iubit" al Domnului nostru.
Şi atunci, ce vrea oare să însemne "trebuinţa nevrotică de afecţiune"?
De ce folosea Karen Horney, pe care o pomeneam într-o postare anterioară, această sintagmă?
Oare vroia să spună că a iubi înseamnă a fi nevrotic? Sau poate că trebuinţa aceasta a omului este prin însăşi natura ei una nefirească, patologică?...

Ei bine, departe de a contesta firescul nevoii de iubire a oricărui om, psihanalista americană arată, în baza studiilor şi cercetărilor multor oameni (psihologi, antropologi, sociologi, psihanalişti etc.), că uneori avem o trebuinţă crescută şi modificată în tot felul de sensuri negative/nesănătoase a nevoii fireşti (înnăscute şi definitorie pentru om) de afecţiune. Lucru care nu rămâne fără urmări în viaţa noastră, dimpotrivă! Mare parte din conduitele noastre subiective/interne şi comportamentale/externe, nenumărate alegeri şi practici, simţăminte şi cugetări, vorbe şi fapte - vor fi influenţate în mod negativ de o astfel de trebuinţă şi ne vor complica viaţa în mod nefericit. (Inclusiv viaţa de credinţă, aş adăuga eu, ori de-a dreptul în primul rând pe aceasta!)

Iar pentru a întrezări ce înseamnă însuşirea aceasta numită "nevrotică", să amintim deocamdată că factorul esenţial (comun pentru toate nevrozele) este anxietatea şi mecanismele de apărare împotriva acesteia.
Oricât de complicată ar fi structura unei nevroze, susţine K.H., anxietatea este motorul care pune în mişcare procesul nevrotic şi care îl perpetuează.