...:) Adrian, ia-o ușor, frate!...:)
Uh, ce sânge de ruși sadea avem - ne roade inteligența vândută, ca pe șorici!
Or, zic și io pe de altă parte, șmecheria ar fi cam aici: oricâte păcăleli petrecem, să luăm aminte la ele! Iar nu să le negăm, să le băgăm sub preș, să le atribuim unor factori oarecare...
Pornesc de la acest postulat: păcăleala e bună, câtă vreme o accepți ca material esențial de dezvrăjire.
Păcăliți zdravăn cândva, prin babacii noștri primordiali, suntem expuși sistematic la păcăleală. Aceasta se manifestă și în noi și între noi. E predispoziția omului spre falsificare, dublă voință, joc psihologic, moarte... De aici anxietatea fundamentală a fiecărui om "civilizat" (sanchi, toți s-au considerat așa în istorii...), despre care oi mai vorbi pe topicul cu psihologia...
Dar cum se iese din ea? Păi, precum face înnecatul: nu te agiți prea mult, te lași în voia curentului și pândești, cu voință fermă/clară/exersată, momentul când poți țâșni eliberator.
E o vânătoare, aceasta!... O vânătoare a inimii!!
Iar bunul vânător știe să aștepte momentul prielnic, să pândească, să rabde... Activ! Cu multă, deplină pasiune!
Vânatul, însă, nu ne e exterior. E înlăuntrul nostru. Și-i în Ceruri!...:)
|