Suferința, oricât s-ar sminti smintiții, este Energia Vieții Veșnice așa cum pogoară în om.
Eu am aflat asta de mic, avînd în copilărie câteva suferințe atroce. Fizice și sufletești.
Din ele am crescut! Pe ele am devenit cine sunt azi, iar dacă azi nu sunt pe măsura ofertei lor minunate, e pentru că am fost cretin, nu creștin.
Cu adevărat nu mă tem de suferința pruncului Nicolae, ci o preamăresc. Îl văd pe Nicolae, pentru prima dată, luptîndu-se cu moartea. Îmi place că e dârz, că e grav, serios. Nu-i mai arde de glume. Mă privește cu ochii lui fenomenali și nu clipește. Ce bărbăție într-un pumn de om!
Sunt mândru de fiul meu.
Chiar dacă, sufocîndu-se, tinde mânuțele către maica lui și imploră ajutorul, cu atât sunt mai mulțumit de pruncul nostru. Căci noi, noi cum suntem? Nu tindem și noi mâinile către Maica noastră?...
Da, binecuvântată e suferința lui Nicolae! Și tocmai înțelegînd asta, mă veselesc mai departe, dincolo de amărăciunea minții mele de om prost.
Nu eu, ci sufletul meu, mai întâi, cunoaște rostul acestei taine minunate a suferinței. Iar el, sufletul, precum bag de seamă veselește mai departe și cântă psalmi.
Ce avem noi, în definitiv, cu sufletul omului?...:)
|