[ioan67]

În prealabil postat de CristianR

Orice viciu cred că seamănă cu o broască râioasă care s-a cocoţat insidios pe creştetul nostru, după ce în prealabil doar a intrat politicos în vorbă cu noi şi s-a oferit să ne ţină companie la drum o vreme (Era o poveste de genul ăsta, care probabil îmi mai locuieşte parţial mintea). Apoi ne-a rugat s-o ducem o bucată de drum în spate, iar după ce s-a văzut pe creştet, a început, pe nesimţite, să ne strecoare în creier mii de tentacule fine, controlându-ne gândirea în aşa fel încât să-i fim favorabili.

Aşa încât, atunci când un gând ne spune că ar fi bine să ne despărţim de această broască (pe care nu o văd decât ceilalţi, care sunt liberi de ea), o sumedenie de alte gânduri să-l contracareze, fie argumentându-i utilitatea (''un grup de cercetători a stabilit beneficiile cafelei...''), fie insinuând frica de moarte în cazul în care am omorî broasca, fie multe alte teorii, cu atât mai elaborate cu cât mintea parazitată este mai bogată şi mai inteligentă.
Mai mult decât atât, cu timpul ne-am ataşat chiar de ea, compania ei ne face plăcere.

Părerea mea e că tentaculele trebuie tăiate dintr-o dată, fără ezitare, aşa cum a zdrobit Hristos capul şarpelui (în filmul Patimile lui Hristos). Nu spun că trebuie să ne lipsim de orice precauţie sau de ajutorul doctorilor, atunci când este cazul, dar gândul renunţării la viciu trebuie să fie nemilos. Doar în felul ăsta putem redeveni liberi şi să ne încredinţăm din nou lui Dumnezeu. Cu cât amânăm, cu atât ''broasca'' va pătrunde şi mai adânc în mintea noastră, până la identificare.

1. Este cu totul adevărat că "un grup de cercetători a stabilit beneficiile cafelei". Adevărat e şi că s-a petrecut asta (grupul de cercetători chiar a existat şi chiar au stabilit nişte beneficii), precum tot adevărat e că substanţele şi ritualul cafelei au unele beneficii incontestabile. Mai mult, chiar, dacă reciteşti cartea "Stareţul meu, Gheron Iosif Isihastul", vei găsi acolo nişte adevăraţi împătimiţi ai cafelei. Pe lângă ei, tu eşti mic copil, frate...:) Deci relaxează-te şi nu te mai culpabiliza în detrimentul altor aspecte mai importante ale pocăinţei, eventual consultă-ţi medicul şi duhovnicul pe chestiunea asta..:)

2. Broasca de care vorbeşti este dorită de cel împătimit. Ea nu cobora pe creştetul omului dacă omul nu avea nevoie de ea, în rătăcirea lui dureroasă. Înainte de a coborî broasca şi de a introduce ace în creier, omul căuta un mijloc de a se lăsa pe mâna vreunui păienjen. Dar în lipsa acestuia, deh, mere şi-o broască.... (Apropos, broasca râioasă e dotată cu "mii de tentacule fine"? Măi, tu o confunzi cu microprocesoru de la laptopu ăla al tău!!!...:)))

3. În terapia adictului (ţi-o spune un adict şi un terapeut) este de folos uneori să oferi, cum bine ai făcut, o metaforă deschizătoare a unor noi înţelesuri, o metaforă cu rol de pildă. Există dealtfel, în istoria psihoterapiei, mii şi mii de metafore cu rol sanogen. Însă ele nu funcţionează decât în anumite condiţii (în primul rând în contextul relaţiei terapeutice!!) şi, din păcate, produc în cel vizat reacţii adverse. Aşa încât nu de puţine ori ne trezim că, voind să ajutăm pe cel căzut între spini, nu facem decât să îi sporim rănile... Prilej de amărăciune şi pentru noi (că doar aveam toată buna intenţie, nu?) şi pentru cel rănit, care se mai încarcă, iată, cu încă o amărăciune. Măcar că îşi dă seama, încă odată, de adevărul metaforei dar se vede silit să îşi continue calvarul. Intervine, aici, problema puterii. Împătimitul, oricât de bine îşi conştientizează patima, este lipsit de puterea de a o elimina.
Ce fac terapeuţii în acest caz?
Dacă sunt rigizi şi însetaţi de putere (fără măcar s-o bănuiască, în lipsa unei scrutări de sine eficiente şi eliberatoare), dau mai departe cu metaforele, până când pierd clientul într-un fel sau altul.
Dacă sunt flexibili şi inspiraţi, găsesc alte moduri de a se raporta la client. Aceste "alte moduri" ţin de tainele meseriei şi ale personalităţii terapeutului şi nu pot fi dezbătute aici. S-au scris mii de cărţi pe tema asta şi nu au loc aici şi nici nu ajută.
Un lucru e cert: suferinţa e o taină, adicţia la fel, iar cel chemat să intre într-o relaţie cu împătimitul trebuie să fie sigur că orice mişcare a lui e folositoare pentru client. Nu ne permitem să facem experienţe pe cel bolnav, noi ăştia, care ne voim folositori.
Sau, poate, ne permitem?...