În prealabil postat de Seraphim7
Nici nu știu cum să mai formulez.E tot aceeiasi problemă,dar sub alte aspecte aș vrea să o prezint.Bineînțeles,poate e de natură psihologică,dar chestiunea e mai adâncă.Pornește de la gânduri,continuă in vise,in viața de zi cu zi.Nu știu dacă o pot pune la tipologia chemare.Nu stiu dacă e vocea subconștientului,sau doar refulari din trecut.Nu pot să ma plâng de aspecte de natură relațională,fiindcă am o iubită,tocmai voi incepe sa lucrez intr-un domeniu care mă satisface cat de cat.Toate par ca merg bine,fiindcă in trecut au mers chiar prost,chiar si familia e fericită,ma felicită că mi-am adusa iubita acasă să o cunoasca,că voi avea un loc de muncă mai mult decât decent etc.Dar eu...știu ca nu sunt fericit,că,nu asta trebuie sa fiu,sa fac.Aud chemarea,dar eu stiu ca nu mai cred,uneori mi-e frică si poate atunci mai strig acel Dumnezeu pe care il stiam acum vreo 5,6 ani.Imi vine sa plec,asa cum am mai plecat,dar atunci nu eram pregatit,si mereu m-am întors.Mereu visele sunt foarte tulburătoare,amagiri sau nu,uneori nu stiu,dacă e bine sau nu sa îți asculți propriile stafii.Dar oare chiar ar trebui sa las totul,acum când viața lumească pare sa imi devină,una cel puțin normală sa zic așa?Aș vrea sa ttatez cat mai rațional lucrurile astea,așa am incercat sa o fac,dar sunt aspecte care depășesc rationalul si implicit pe mine însumi.
|