[cristiboss56]

Carmen : Vis de iarna

Zăpada albă şi pufoasă
Se-aşează-n linişte pe casă;
Totul în jur e uimitor,
Pătruns de-un tainic, sfânt fior.

Se lasă iară înserarea,
Natura parc-a adormit;
Doar luna-şi mai aruncă raze
Pe albul care-i nesfârşit.

E frig şi nimeni nu-i pe cale,
Pământul parcă-i amorţit;
În casă, lângă sobă stam
Şi-ndată, uşor am aţipit

Visam că-n lume era pace
Şi numai oameni buni şi sfinţi,
Era iubire-adevarată
Între copii şi-ntre părinţi.

În nea, jucam un joc,
Mai rar întâlnit,
Cel al iubirii sfinte
Ce nu are sfârşit.

Ură nu exista, nici răutate,
Ci numai dragoste cu-adevarat,;
Totul era curat si simplu,
De-un alb imaculat.

Iar oameni în veştminte albe,
Slăveau pe Fiul de-Împarat,
Ce-acum, deşi era în noapte,
Părea nespus de luminat.

Rugând, cu îndrăzneală multă,
Am început să strig mereu:
“-Iisuse Doamne, Fiu preadulce,
Cu Tine vreau să fiu şi eu!”

Mai vino iar în astă lume
Un strop de milă să aduci,
Să te mai naşti din nou în noapte;
E iarnă iar, ca şi atunci.

Vino in peştera din suflet,
Mi-o încălzeşte cu har sfânt,
Să aduci pacea Ta în lume
Şi fericirea pe pământ!