[cristiboss56]

Ce trebuie să facă cei care au păcătuit şi cred în Hristos, pentru a nu cădea în aceste rătăciri fatale pentru păcătoşii care nu cred? Ei trebuie să caute mântuirea din această îngrijorare nu în satisfacţie ci dimpotrivă, prin această grijă de multe să se izbăvească de orice îngrijorare. Ce vrea să spună aceasta? Iată ce: dacă te descurajezi pentru păcate nu fugi de necazul care te apasă din pricina lor! Nu căuta plăceri, ci spune-ţi: Iată până unde m-au condus păcatele mele! Vai mie! Dacă eu aici pe pământ mă bucur de atâtea îndurări dumnezeieşti unde mă bucur de aer şi de soare, unde admir stelele şi florile – dacă aici cad într-o astfel de stare de iad, care aproape nu o pot suporta şi prefer să mor, atunci prin păcătoşenia mea, care va fi starea mea în iad, unde nu va exista nici un fel de mângâiere! Nimic altceva nu-mi rămâne în afară de a mă pocăi şi a striga asemenea lui David: „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!”

Cel care în grija lui de multe ajunge la pocăinţă, acela tocmai prin această îngrijorare se izbăveşte de ea. Aici se cere înţelepciune care îi va ajuta omului să recunoască şi în această descurajare glasul lui Dumnezeu care cheamă pe păcătos la pocăinţă. Această înţelepciune îl va învăţa şi la aceea – de a nu se îngrijora la orice prilej de scârbă, şi să ştie că grija poate să fie, pe cât de vătămătoare, pe atât de folositoare. Vătămătoare este aceasta, când ne îngrijorăm pe motivul neizbânzilor pământeşti, pentru pierderile materiale, pentru egoismul rănit ori în general pe motivul că ni s-a făcut vreun rău. Folositoare este însă grija de multe când ne-a fost dat să gustăm iadul înaintea iadului şi prin aceasta ne îndeamnă către pocăinţă şi împăcarea cu Dumnezeu. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (2 Cor. 7, 10).

Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă în chip minunat: „Dumnezeu a aşezat îngrijorarea în firea noastră, nu spre a ne preda ei în chip neînţelept şi la vreme nepotrivită. Şi nu pentru a ne păgubi prin ea, ci de a primi prin ea mare folos. Însă cum putem să primim prin aceasta folos? Dacă ne dăruim ei la vreme potrivită. Iar momentul potrivit pentru îngrijorare nu este când răbdă răul, ci când săvârşim răul. Însă noi am stricat rânduiala şi am schimbat vremea. Când păcătuim mult şi săvârşim răul, nu ne frângem inima nici măcar pentru puţină vreme; însă îndată ce vreun om ne face cel mai mic rău pierim cu duhul, ne îngrijorăm, ne pierdem raţiunea, şi lipsiţi de curaj dorim să terminăm cu viaţa noastră.”

După sfântul Ioan Gură de Aur, o asemenea reacţie, împotriva relelor venite din afară este întrutotul nelalocul ei. Căci leacul prescris este folositor doar atunci când este administrat într-o boală potrivită lui. Grija de multe este un leac mult prea puternic. Ea poate să roadă şi să cureţe viciile când conduce sufletul plin de păcate până la pocăinţă. Dacă însă păcătosul se leneveşte pentru mântuirea lui, grija de multe poate să-l păgubească. Însă aceia care răspund că nu pot să nu se îngrijoreze când conştiinţa îi apasă pentru păcătoşenia lor şi la suferinţele pentru păcatele săvârşite, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde cu înţelepciune că, dacă vreun păcătos este pedepsit în această viaţă pentru păcatele lui, el tocmai pentru aceasta nu trebuie să se descurajeze, ci dimpotrivă – să mulţumească şi să se facă mai blând, cunoscând, că încă din această lume se slobozeşte de păcatele lui prin pedeapsa pe care o rabdă şi că nu va mai fi osândit împreună cu lumea (vezi 1 Cor. 11, 32).

Întunericul descurajării (îngrijorării), după minunatul sfat al Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie să se risipească cu cererii şi rugăciuni: astfel şi fericitul David, acest mare şi minunat bărbat, necontenit s-a folosit de aceste medicamente (rugăciuni) şi prin ele s-a izbăvit din greutatea necazului. El spunea lui Dumnezeu: Necazurile inimii mele s-au înmulţit; din nevoile mele scoate-mă (Ps. 17, 18), ori din nou singur se îmbărbăta trezind întru sine gânduri cucernice: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeu meu (Ps. 42, 6 – 7).

Iată că prin pocăinţă, prin rugăciuni, prin lupta cu păcatele se izgoneşte descurajarea (grija de multe). La necaz, cei deznădăjduiţi pentru nelegiuirile şi răutăţile săvârşite, pe care nu pot să le îndrepte, omul trebuie să-şi amintească, că deznădejdea este mai înfiorătoare decât toate, chiar şi decât păcatul neîndreptat. Pe cât de neîndreptat poate să fie la om, păcatul poate să fie iertat de Dumnezeu, ajunge numai să fie însoţit de o pocăinţă adâncă potrivită lui, care îndepărtează deznădejdea. „Cei ce păcătuiesc nu trebuie să deznădăjduiască – scrie Sfântul Marcu Ascetul. Pentru că noi vom fi osândiţi nu din pricina multelor noastre răutăţi, ci de faptul că nu dorim să ne pocăim.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „nu păcatul păgubeşte într-atâta cât deznădejdea”. Şi pentru că deznădejdea este mai rea decât păcătuirea, şi pe cât suntem mai păcătoşi, niciodată nu trebuie să ne descurajăm până la deznădejde. Pentru păcat există leac – iar aceasta este pocăinţa. Iar „leacul”, care-l oferă deznădejdea este lipsit de orice putere. Iuda demonstrează aceasta. Iată de ce dacă cădem în grija de multe (descurajare) pentru păcatele noastre, să alergăm să le mărturisim, şi ne vom lecui. Aici ajută şi ocupaţiile duhovniceşti, către sunt ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu citirea Vieţilor Sfinţilor, curatele, scurtele însă fierbinţile rugăciuni, cântările duhovniceşti şi binefacerea. Osteneala trupească în asemenea cazuri este de asemenea foarte recomandată. Prin metode adecvate poate să se pună pe fugă grija de multe care a pătruns în sufletele noastre, şi să să pătrundă acolo razele bucuriei şi nădejdii”.

(din: Arhim. Serafim Alexiev, Izbavirea de pacate. Talcuire la Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, Traducere din limba bulgara de Gheorghita Ciocioi)